E toamnă..

Girl-Autumn-1280x1024
E toamnă nu numai afară, ci şi în sufletul meu. E o nouă lună, un alt anotimp plin de melancolie,  un alt moment din viaţa mea în care m-am hotărât să mă distanţez de el…
În curând se va face un an de când noi doi am decis că e momentul să ne cunoaştem mai bine, de când am început să ieşim împreună, să ne facem confidenţe în momentele în care ne simţeam  mult prea singuri…un an de când a început să fie mult mai mult decât un simplu prieten pentru mine. A devenit o persoană specială fără să-mi dau seama când s-a întâmplat asta şi de ce.
Datorită lui am descoperit ce e iubirea, dar şi ce este ura. L-am iubit pentru tot ceea ce era el, pentru tot ceea ce m-a învăţat de-a lungul timpului şi l-am urât pentru că a reuşit să mă transforme, dar nu într-o persoană mai bună, ci din contră. M-am întrebat de foarte multe ori de ce m-a ales pe mine şi nu pe altcineva, cu ce am fost eu mai bună decât celelalte? Dar nu am primit răspunsuri şi am mers mai departe..
Poate că nu am luat mereu deciziile corecte, iar acum am rămas doar un suflet gol. Ştiu că fără să vreau, într-o clipă de rătăcire, mi-am abandonat sentimentele. Erau prea puternice şi nu încăpeau în inima mea mult prea mică pentru intensitatea lor.
Credeam că am totul, dar pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că nimic din tot ceea ce mi-am dorit cândva nu mai este suficient pentru mine. Lucrurile materiale nu mai îşi găseau rostul,  învăţam că în viaţă contează cu totul şi cu totul altceva…iubirea, de exemplu.
Poate că m-am maturizat, dar nu am ajuns să fiu suficient de bună pentru el.. sau poate că, din contră, el nu e suficient de bun pentru mine.
Îmi pare rău pentru că nu am găsit curajul să renunţ la temerile mele, pentru că nu am reuşit să am încredere  în sentimentele noastre, pentru că sunt mult prea laşă şi am decis să fug, să renunţ la el..poate de data asta va fi definitiv. Nu ştiu asta, voi lăsa timpul să decidă.
Şi m-am decis să îi scriu o ultimă scrisoare, aceea de adio în care îi voi mărturisi tot ceea ce mă apasă fără nicio barieră. Nu i-o voi da lui, dar o voi arunca în aer într-una dintre aceste nopţi reci de toamnă.. Ştiu că nu se va întâmpla ca în filmele siropoase la care obişnuiam să mă uit, iar scrisoarea nu va ajunge la destinatar, dar mă voi descărca..şi cine ştie, poate va fi găsită de o persoană care va avea nevoie să citească acele rânduri.  Voi încerca să-i pictez imaginea într-un tablou perfect, fără impurităţi, apoi să-l depozitez într-unul dintre miile sertare ale sufletului meu, spunându-i adio. Oare toamna asta ne vom pierde definitiv sau ne vom regăsi ca de fiecare dată?

Published in: on September 11, 2013 at 15:58  Leave a Comment  

Cu siguranţă el nu ar fi permis ca acele lucruri să se întâmple..

994306_512539588826102_2136345944_n

– Nu-mi place să te văd aşa..
– Aşa, cum?
– Plângând..nici nu-mi aminteam când ai plâns ultima dată.
– Nici eu nu-mi amintesc. Probabil s-a întâmplat acum foarte mult timp…
– Da. De ce ai făcut asta?
– Pentru că m-a durât şi nu am mai putut rezista. S-au strâns prea multe în sufletul meu şi am vrut să mă descarc.
– Ai reuşit?
– Da. Marea, luna şi noaptea au fost confidentele mele.
– Eram şi eu acolo…
– Ştiu, am simţit asta şi îţi mulţumesc.
– Nimeni şi nimic nu merită lacrimile tale..
– Poate că ai dreptate. Atunci, de ce am simţit nevoia să fac asta?
– Pentru că eşti prea bună.. şi sensibilă.
– Nu mai vreau să sufăr, să fiu rănită.
– Asta înseamnă să nu mai ai încredere în oameni, să nu mai vezi partea frumoasă a sufletului lor.
– Dar atunci îmi va fi mie bine?
– Nu ştiu. Dar cred că nu ai putea face asta. Mereu îi pui pe ceilalţi mai presus de tine!
– Pentru că le vreau binele.
– Dar ei fac acelaşi lucru?
– Anumite persoane o fac, celelalte nu realizează încă tot ceea ce am făcut pentru ei..uneori din umbră.
– Sau se prefac, nu simt nevoia să facă acelaşi lucru pentru tine.
– Crezi asta?
– Da. Ştiu că doare, dar tu preferi adevărul chiar dacă e dureros.
– Ai dreptate! Ştii, m-am regăsit perfect în mare. Era atât de zbuciumată, de neliniştită în noaptea aceea.. era asemenea mie. Am simţit nevoia să plâng fără să-mi pese de consecinţe. Nu a contat faptul că mi-a picat masca şi că m-ar putea vedea cineva aşa, slabă. Am plâns pentru a putea aduna putere. Ştiam că după ce îmi voi şterge lacrimile, mă voi întoarce la tot ceea ce mă făcuse să sufăr atunci.
– Ţi-ai expus sufletul atât de repede într-o clipă de rătăcire..
– Poate, dar nu a fost nimeni care să vadă acest lucru.
-Ai plâns, ţi-ai şters lacrimile şi ai mers mai departe…
– Am încercat să fac asta, nu ştiu cât de mult mi-a ieşit. Viaţa e atât de nedreaptă uneori..
– Ai fi vrut să fie şi el acolo, cu tine?
– Da, mi-aş fi dorit asta. Cu siguranţă el nu ar fi permis ca acele lucruri să se întâmple.
– Ştiu. Aveai nevoie de cineva care să te protejeze.
– Da.. Şi cu toate astea, amintirea lui m-a ajutat să-mi şterg lacrimile.
– Am văzut. Ai zâmbit în tot acel timp în care vorbeai despre el, dar ţi se citea în continuare tristeţea din privire.
– Nu a fost nimeni acolo care să vadă asta. Eram atât de vulnerabilă..
-De ce nu l-ai sunat?
-Pentru că nu voiam să mă audă plângând. El crede că sunt fericită, puternică. Nu vreau să-mi schimb imaginea doar pentru câteva clipe de nesiguranţă.
– Dar eşti puternică! Este absolut normal să mai cazi din când când…

Published in: on August 20, 2013 at 9:42  Leave a Comment  

Mi-am pierdut ochelarii…

1002580_511942185552509_1463561083_n
– Aseară l-ai visat..din nou!
– Ştiu…îmi era dor de el, încă îmi este.
– De ce nu l-ai căutat?
– Ce rost avea? El e departe, nu e lângă mine aşa cum mi-a promis.
– Dar tu i-ai fost aproape?
– Am încercat, dar nu am reuşit întotdeauna.
– De ce aştepţi ca el să reuşească acolo unde tu ai dat greş?
– Pentru că am nevoie de asta..vreau să fie puternic, să lupte atunci când eu renunţ să o mai fac..
– Dar el e slab…nu va deveni niciodată omul pe care ţi-l doreşti.
– Nu ai deloc încredere în el…şi nici în mine.
– În tine am, dar nu şi în el. De ce vrei să-l schimbi?
– Eu îl accept cu defectele  şi calităţile pe care le are, dar nu  toată lumea face asta.
– Contează ce crede lumea, ce face?
– Da. Pentru că trebuie să înveţe să trăiască şi fără mine.
– Ce vei face atunci când va veni?
– Voi pleca eu.
– De ce?
– Pentru că aşa a fost scris…să fim departe unul de altul.
– De ce nu plecaţi împreună?
– Mi-aş dori să fie chiar atât de uşor, dar nu e… drumurile noastre se despart de fiecare dată când facem asta.
– Pentru că renunţaţi prea repede..
– Oare?! Legătura noastră ar trebui să fie mult mai puternică.
– Dar este..numai că voi sunteţi prea orbi şi nu reuşiţi să vedeţi asta.
– Mi-am pierdut ochelarii..
– Caută-i! Sunt la el.

Published in: on August 14, 2013 at 20:51  Leave a Comment  

Mi-a fost dor de tine, încă mi-e dor de noi….

533846_254555071343616_1674015318_n
Recunosc, mi-a fost atât de dor de el, încât atunci când l-am văzut am crezut că visez..din nou. Poate că el nu mai era fizic lângă mine, dar în tot acest timp a fost prezent în mintea şi în inima mea..ca să nu mai zic de visele din care nu lipsea aproape niciodată.
Dar în acel moment, el era în faţa mea după un timp îndelungat în care nu ne-am mai văzut.  Îmi venea să îl strâng în braţe şi să îi zic că mi-a lipsit mult…şi cu toate astea, am ales să îmi pun masca şi să îl privesc cu o falsă nepăsare, să îi vorbesc cu indiferenţă..
Şi poate că a fost greu şi m-a durât, poate că au fost momente în care mi-a picat masca, dar am avut grijă să o ridic imediat.  Nu sunt o actriţă desăvârşită, dar mă perfecţionez cu fiecare clipă care trece şi fac asta pentru că nu mai vreau să las pe nimeni să mă cunoască cu adevărat, să descopere cât de fragilă şi cât de  nesigură sunt câteodată pe mine, pe sentimentele mele, dar şi pe a celorlalţi. Prefer să par tipa inaccesibilă, rece, calculată chiar dacă aceste atribute nu mă definesc.

Aşa am ales să fiu şi în acea seară în care ne-am revăzut..iar el, ca un fraier a crezut că masca pe care o purtam făcea parte din mine. Câtă neîncredere a putut să acorde relaţiei noastre, cât de nesigur a fost pe sentimentele mele…Oare a fost atât de greu pentru el să afle ceea ce gândesc, ceea ce simt? Pentru că dacă răspunsul este afirmativ, atunci  încep să regret faptul că am încercat să iubesc, să îi acord încredere unui necunoscut, care m-a rănit.
De fapt, adevărul este că ne-am rănit reciproc, dar eu, în comparaţie cu el, nu o arătam niciodată pentru că el era îndeajuns de slab pentru amândoi. Era nevoie de cineva care să se lupte cu greutăţile vieţii, iar eu nu am dat înapoi în a-mi asuma un rol care îi aparţinea mai mult lui decât mie. Şi chiar dacă cădeam, găseam puterea să mă ridic singură, fără a cere sau a aştepta ajutor. Aşa a fost mereu..dar dacă el cădea, nu reuşea să se ridice singur, aştepta o mână de care să se prindă, colacul de salvare. Eu am fost colacul lui de salvare pentru mult timp, dar mi-am dorit să poată rezista şi fără mine, de aceea m-am îndepărtat de multe ori..Am vrut să fie puternic, să fie omul în braţele căruia să pot plânge, iar el să îmi promită că totul va fi bine. Nu am vrut să fie invers, el să fie copilul pe care să îl protejez ca o mamă iubitoare, căruia să îi iert greşelile pentru că ştiam că e mic şi fragil.. Dar mi-am asumat totul pentru că la un moment dat eu am acceptat aceste lucruri, poate inconştient ..pentru că l-am pus pe el mai presus de mine.
Şi ştiu că  în acea seară arătam perfect în exterior, dar în interior mă stingeam cu fiecare secundă care trecea şi în care îl vedeam pe el..
Era trist şi o puteam citi în privirea lui, în cuvintele pe care le rostea, în comportamentul pe care îl avea  şi imaginea afişată. Nu mai eram lângă el, dar cu toate astea, nu era nevoie să-mi zică nimic pentru a-mi da seama ce simţea cu adevărat. Era dezamăgit de oamenii din viaţa lui, de mine. Alesesem să plec atunci când avea nevoie de mine. Dar ceea ce nu ştia el era faptul că i-am rămas de prea multe ori alături în momentele în care îmi doream să fug, să evadez…şi cu toate astea, nu am făcut-o pentru că el nu se putea descurca singur. Ceea ce nu ştia el, era faptul că nu reuşise niciodată să mă cunoască cu adevărat,  ci că doar a avut falsa impresie că acest lucru s-ar fi întâmplat vreodată. Poate că a crezut că nu va fi nevoie să mă cunoască atâta timp cât eu îl cunoşteam pe el, atâta timp cât ştiam ce simte fără să o rostească. Doamne, cât de mult s-a înşelat…şi cât de egoist a putut să fie.
Şi chiar şi aşa, doare că ne-am pierdut fără să ştim „când?”, „unde?” sau „de ce?”
Doare să ştii că ai rănit pe cineva pentru că ai ales să îţi fie ţie bine..sau cel puţin, să te minţi pe tine, dar şi pe ceilalţi că eşti fericită, că ai trecut peste în timp ce el te caută şi te roagă să vă împăcaţi.
Doare atunci când orgoliul e mai presus de sentimentele pe care le aveţi.
Şi da, doare totul..tot ce are legătură cu el, cu amintirile în care e prezent, cu visele din care nu lipseşte, cu numele lui rostit de alte buze.
Încă doare…pentru că încă ţin la el.
Şi o recunosc, pentru că el oricum nu va vedea aceste rânduri, nu va şti nimic din tot ce mă apasă. Iar acum îmi voi pune masca şi mă voi preface că sunt fericită…până când voi reuşi şi eu să cred acest lucru, nu doar ceilalţi..

Published in: on August 6, 2013 at 11:25  Leave a Comment  

Dacă am ales să nu mai fiu alături de tine, nu înseamnă că am fugit…

Imagine

Dragul meu,
Ţi-ai dat seama cam târziu de faptul că merit măcar o ultimă scrisoare de la tine. În tot acest timp, am plâns, mi-am pus întrebări şi tot am aşteptat..semne, răspunsuri, chiar şi pe tine. Dar ştii, într-un final, am obosit şi am renunţat să mai aştept, să mai cred că te vei schimba… pentru mine, pentru tine, pentru noi.
Nu, de data asta te înşeli, nu te judec . Nu am făcut-o niciodată şi nu o voi face nici măcar acum..chiar dacă ai fost un laş şi nu ai avut curaj să îmi zici aceste lucruri în faţă. Ai preferat , în schimb să-mi trimiţi o scrisoare. Pur şi simplu, aşa a fost să fie. Poate că destinul a hotărât altceva, iar noi nu îi vom învinge planul indiferent cât de mult am încerca.
Ziceai în scrisoare că privind în oglindă, vezi un om fericit. Poate că acum râzi, zâmbeşti, dar o faci pentru că încă nu realizezi ce ai pierdut. Ştii că abia după ce trece efectul anesteziei, începe să doară, nu?
Şi de ce vrei să nu mă gândesc la ziua de mâine, vrei să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Aşa a şi fost înainte, dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să visez, să îmi fac planuri de viitor. Ştii bine că sunt o visătoare.
Am început şi eu să râd, să zâmbesc. Plecarea ta mi-a arătat cine îmi este cu adevărat alături şi cine nu, aşa că îţi mulţumesc pentru asta. Chiar dacă ai încercat să mă îndepărtezi de ei, de prietenii mei, nu ai reuşit niciodată acest lucru. Doar ai avut falsa impresie că ai triumfat. Îmi repetai mereu că mă vrei doar pentru tine, că nu vrei să mă pierzi, că ei vor să mă îndepărteze de tine, dar nu a fost aşa. Ei mi-au respectat deciziile mereu, tu nu ai ştiut să faci acest lucru şi m-a durât. Aş fi putut să îi las pe toţi în urmă doar pentru tine, dar nici măcar asta nu ai apreciat.
Acum fericirea mea poartă alt nume, are alt chip. Poate că tu vei fi cel care mă va judeca, dar în acel timp în care sufeream după tine, altcineva îmi ştergea lacrimile, găseam siguranţă în braţele altcuiva. Am reuşit să trec peste tot, acum doar zâmbesc trist, gândindu-mă la tot ceea ce s-a întâmplat între noi. Zâmbesc şi îmi cobor privirea. Ştiu că îmi ziceai să nu plec niciodată capul în faţa cuiva, dar încă regret anumite lucruri care s-au întâmplat şi care ar fi trebuit să se întâmple, dar cu timpul, toate acestea vor deveni doar amintiri.
Nu am crezut că sunt slabă nicio clipă pe durata relaţiei noastre, doar m-am prefăcut. Şi am făcut acest lucru pentru a te face pe tine încrezător, pentru a-ţ i da ţi putere pentru amândoi, aşa că nu mă simt vinovată pentru că te-am minţit. Nu neg, m-am simţit în siguranţă în braţele tale de fiecare dată, m-am simţit iubită. Păcat că aceste clipe erau atât de rare…
Am avut încredere şi în tine, oare chiar nu conştientizezi asta sau doar te minţi? Am avut încredere în tine şi mi-ar fi plăcut ca şi tu să ai şi să mi te destăinui mult mai des decât o făceai.
Nu îmi plac lucrurile instabile, pentru că nu ştii niciodată ce îţi aduc..De exemplu, relaţia noastră. Îţi repetam mereu faptul că nu-mi plac începuturile pentru că sunt nesigure, iar tu îmi promiteai că relaţia noastră nu va avea sfârşit. Nu mai este cazul să-ţi zic faptul că ai ştiut să minţi frumos, nu?
Nu, nu mai vreau să te întorci la mine, plin de regrete. Lacătul uşii a fost schimbat, iar cheia nu se mai află în locul doar de noi doi ştiut.
Sper că vei învăţa şi tu cum să iubeşti cu adevărat şi nu te vei mai teme, să arăţi asta. Îmi doresc să fii fericit şi să găseşti o fată care te va iubi cel puţin la fel de mult cum am făcut-o eu, cum încă o mai fac pentru că dragostea nu dispare atât de repede. Sper că te vei regăsi, de data asta singur, pentru că eu nu te voi mai ajuta, aşa cum o făceam de fiecare dată. Voi iubi pentru mine, pentru tine şi pentru ceea ce cândva era „noi doi”!

Răspuns pentru postul publicat pe http://mateicatalin.info/2013/07/unde-fugi/

Published in: on July 25, 2013 at 21:06  Leave a Comment  

Cu timpul înveţi să ierţi chiar dacă nu ţi se cere iertare niciodată..

532303_432489093512366_887523397_n

– Fata dragă, ce faci?
– Sunt fericită, extrem de fericită.
– De ce?
– Pentru că am reuşit să obţin postul pe care mi l-am dorit cu atâta ardoare.
– Crezi că te vei descurca pe acea poziţie?
– Da. Sunt sigură de asta. Am învăţat să am din nou încredere în forţele proprii.
– Asta nu poate decât să mă bucure.
– Mulţumesc!
– El ce a zis în legătură cu asta?
– Nimic. Nu am mai vorbit de atunci, deşi ştiu sigur că a aflat. Nu şi-a călcat pe orgoliu nici măcar pentru a mă felicita. Ştia cât de mult mi-am dorit acel post.
– Dar poate că te înşeli, poate că nu ştie nimic.
– De ce toată lumea îi caută scuze? Eu am încetat să mai fac asta pentru că e obositor.. A aflat de promovarea mea, dar e prea orgolios să reacţioneze cumva. Şi da, e egoist.
– Dar tu? Crezi că ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri pentru a-i fi alături?
– Nu. Am încercat să fac asta de prea multe ori, dar până la urmă am renunţat…Atunci când eşti aruncată la pământ, te ridici de cele mai multe ori singură pentru că ştii că dacă tu nu o vei face, nu îţi va întinde nimeni o mână pentru a te ajuta.
Şi cazi, te ridici, cazi din nou..şi te întrebi dacă aşa vrei să fie tot restul vieţii tale. Te gândeşti mereu că se va schimba pentru tine, dar îţi dai seama la următoarea căzătură, la următoarea lovitură ca de fapt, totul a rămas neschimbat.. că totul a fost o prefăcătorie, că el a rămas acelaşi..şi că tu nu poţi face pentru el mai mult decât ai făcut deja, indiferent cât de luptătoare ai fi.
– L-ai iertat?
– Da. Cu timpul înveţi să ierţi chiar dacă nu-ţi se cere iertare niciodată. Îl ierţi pentru că-l iubeşti şi ştii că are nevoie de tine, pentru că ştii că prezenţa ta îl ajută. Dar vine un moment în care începi să te gândeşti la tine şi te decizi să renunţi la el.
– Ai renunţat la el?
– Da, am renunţat să mai aştept lucruri care poate că nu se vor întâmpla niciodată. Am ales să păstrez doar amintirile..şi blogul, bineînţeles.
– Şi prietenii comuni?
– Da. Şi pe ei, deoarece nu sunt vinovaţi pentru relaţia noastră.
– Şi dacă te vor întreba în continuare de el?
– Le voi spune că povestea noastră s-a încheiat, că dragostea se mai şi stinge şi că aşa a fost şi în cazul nostru. Şi în tot acest timp voi zâmbi. Şi sper că într-o zi voi ajunge să cred acest lucru.
– Şi cu el ce se va întâmpla?
– Nu ştiu. Probabil că va învăţa să se descurce şi singur.
– Crezi că o va face?
– Nu ştiu. Sper că da..Eu am luat deja o hotărâre. Nu mai dau înapoi.
– Nici măcar pentru el?
– Nu, nici măcar pentru el. Vreau să-mi fie şi mie bine. Şi îmi e bine şi fără el.

Published in: on June 10, 2013 at 19:02  Leave a Comment  

A venit la mine târziu..

9402_510590009004146_519152155_n
A venit la mine târziu, într-una dintre nopţile trecute. Era atât de trist, de abătut..şi avea lacrimi în ochi. S-a apropiat de mine şi m-a rugat să îl iau în braţe. Recunosc, pentru o clipă am ezitat să dau ascultare rugăminţii lui, dar într-un final am cedat. Eram speriată pentru că niciodată nu îl mai văzusem aşa, nu ştiam cum să reacţionez. Pentru prima dată nu s-a  mai ascuns în spatele acelei măşti cu care mă obişnuisem, ci mi-a arătat cât e de slab. Plângea în braţele mele asemenea unui copilaş, iar eu îi ştergeam lacrimile. Mi-a spus că i-a fost dor de mine şi m-a întrebat de ce nu l-am mai căutat. I-am răspuns că şi eu aşteptam acelaşi lucru din partea lui, că mă agăţam de orice pentru a-i vorbi, dar că văzând că numai eu fac asta, m-am ambiţionat să nu-l mai caut…Că am sperat foarte mult timp ca va renunţa la orgoliu şi va face şi el paşi către mine şi că la un moment dat am obosit să mai aştept..şi mi-am continuat viaţa fără el. Şi ştiţi ce mi-a spus? Că văzând că eu nu-l mai caut, a crezut că mi-am găsit pe altcineva şi s-a hotărât să renunţe la mine.
Eram atât de furioasă..nu-mi venea să cred cât de puţină încredere a putut să acorde relaţiei dintre noi! I-am spus că iubirea ar fi trebuit să vină din ambele părţi, că este greu pentru o persoană să lupte de una singură indiferent cât de puternică este şi că într-un final va obosi, că eu obosisem să o mai fac şi că ar fi trebuit să mă caute atunci când eu am renunţat să o mai fac.
Mi-a spus că îi pare rău şi că mă vrea înapoi. Nici nu ştiu de unde am găsit putere, dar m-am retras şi i-am zis că e prea târziu pentru noi, că i-am dat prea multe şanse de care nu a ştiut să profite şi că ar fi timpul să renunţe şi el la ceea ce eu renunţasem de ceva timp..la o iubire care ne consumă.
În adâncul sufletului îmi părea rău pentru cuvintele spuse, ştiam că îl doare şi că pun sare pe rană, dar era mai bine aşa. Nu mai puteam continua această farsă..pentru că ne făceam rău reciproc. M-a rugat să rămânem prieteni, mi-a spus că nu ar putea suporta să ştie că sunt sunt supărată pe el, că nu ne vom mai vorbi deloc.
În fond, despre asta era vorba..despre el şi despre teama lui de a mă pierde, de a-mi găsi pe altcineva mai bun decât el. I-am spus că nu pot doar rămâne doar prietenă cu persoana pe care o iubesc, că inima mea nu e pregătită să treacă prin asta şi că are nevoie să se vindece. Mi-am cerut iertare pentru tot şi l-am rugat să plece.
Iar el m-a rugat, m-a implorat să mă răzgândesc, să nu iau decizii pripite, dar apoi, într-un final a renunţat. Ştia cât sunt de încăpăţânată şi că nu mai avea rost să insiste. A plecat şi mai abătut decât era înainte şi mai dezamăgit de oamenii din viaţa lui, de mine, de el. Văzusem o epavă în noaptea aceea, iar eu nu m-am dat înlături din a contribui şi mai mult la distrugerea ei.. Triumfasem, dar nu m-am simţit mai bine după toate aceste lucruri. Încă durea, durea terbil de tare..

Published in: on May 7, 2013 at 12:51  Leave a Comment  

Astăzi sunt fericită…

531123_480871348642679_209510630_n

Astăzi sunt fericită. Şi nu, de data asta fericirea mea nu poartă numele lui, nu are legătură cu el. Sunt fericită şi mândră de tot ceea ce am realizat până în prezent, de familia pe care o am, de prietenii care îmi sunt alături, de persoanele care îmi înfrumuseţează viaţa prin simpla lor existenţă. Şi da, este vorba şi despre voi, dragii mei. Astăzi este vorba despre sentimente curate, pure, de aceea am decis să   îmi fac curat nu doar în casă, ci şi în suflet. Am decis să arunc toate lucrurile care îmi erau nefolositoare şi să uit tot ceea ce îmi denatura propria imagine ..sau mai bine zis, să le încui într-unul dintre miile de sertare ale sufletului meu. Eram conştientă de faptul că valorez mult şi nu ştiu în care moment al vieţii mele am început să uit acest lucru. Cred că totul s-a întâmplat atunci când l-am cunoscut pe el.
Ei bine, de astăzi nu voi mai uita acest lucru chiar cu riscul de a părea superioară, fiţoasă în ochii celorlalţi. De astăzi voi ţine cont de sfaturile persoanelor care îmi repetă zilnic cât de valoroasă, cât de minunată sunt şi mai ales cât sunt de puternică.
Am trecut prin clipe grele tocmai datorită faptului că sunt încăpăţânată, pentru că m-am ambiţionat să vad iubire acolo unde poate nu era, să iert pe oricine îmi greşea chiar dacă nu  merita o altă şansă,  să caut persoane pentru a nu pierde legătura cu ele, să sun oameni pentru a le auzi vocea, să îi pun pe alţii înaintea mea, să aleg binele lor în defavoarea mea pentru că dacă eu nu făceam toate aceste lucruri, ei nu cred că ar fi făcut-o.
Niciodată nu mi-a plăcut să plâng în faţa celorlalţi, să le povestesc despre lucrurile care mă întristau, care mă deranjau. Am preferat să-mi rezolv singură toate problemele nu pentru a părea puternică în faţa lor, ci pentru că nu am vrut să-i împovărez cu ceea ce nu le aparţinea. Au fost zile în care am fost la pământ, dar şi zile în care pur şi simplu am radiat de fericire. Eram conştientă că asta face parte din viaţă, că dacă nu am cunoaşte tristeţea, nu am aprecia fericirea la adevărata ei valoare.  Şi ştii ceva… niciodată nu alegeam să mă izolez, să stau închisă în casă între pereţii unei camere indiferent de starea pe care o aveam.  În acele zile în care mă simţeam deprimată, dezamăgită îmi puneam masca şi ieşeam în societate.  Minţeam cu neruşinare în momentele în care eram întrebată despre mine, despre viaţa mea, dar alegeam să fac acest lucru pentru că îmi era mie mai uşor şi în plus, nu ştiu cât de mult i-ar fi interesat pe ei toate aceste lucruri. Ştiam că sunt persoane care s-ar fi bucurat de eşecurile mele şi că dacă m-ar fi văzut căzută la pământ nu s-ar fi oprit din drumul lor pentru a-mi întinde o mână, ci poate pentru a mai arunca cu o piatră. Am ales să nu par slabă în ochii celorlalţi pentru că ştiam că ei ar fi putut profita de asta. Am preferat să mă ascund în spatele unui zâmbet de fiecare dată când simţeam că nu mai rezist tocmai pentru că asta aşteptau anumite persoane de la mine, pentru că ei nu voiau ca eu să cedez..şi nici eu nu voiam asta. Şi cu toate astea, am reuşit să supravieţuiesc şi să învăţ ceva din fiecare lecţie pe care mi-a oferit-o viaţa.
Mi-am dat seama că timpul nu se va opri în loc pentru mine,  că el nu va aştepta  deciziile mele, că el nu va întreba niciodată dacă suntem pregătiţi pentru etapa următoare. Nu, el îşi continuă cursul fără să-i pese de nimeni. Iar dacă el face asta, am decis să îl iau drept model. Nici eu nu voi mai aştepta alte persoane, tocmai datorită faptului că timpul trece, tinereţea mea trece. Nu îmi pot permite să pierd clipe importante din viaţă tocmai pentru că celelalte persoane sunt nehotărâte, nesigure. De astăzi voi încerca să apreciez viaţa la adevărata ei valoare tocmai pentru că mi se oferă ceva ce uneori oameni le-a fost luat mai devreme sau mai târziu..şi anume, dreptul la viaţă, la o altă şansă.

Published in: on May 4, 2013 at 18:12  Leave a Comment  

Nu-mi plac începuturile..sunt nesigure, sunt imprevizibile..

64477_478298048900009_1138489430_n

– Copil frumos, astăzi ai uitat să râzi, să zâmbeşti!
– Dar nu am avut niciun motiv pentru care aş fi făcut asta!
– Ba da, ai avut. Dar nu ai vrut să o faci. E o nouă zi, o nouă lună..
– Poate, dar urăsc această zi.. bine că e pe terminate.
– De ce zici asta? Eşti incapabilă să urăşti ceva, pe cineva..
– Pentru că o nouă lună aduce cu sine schimbări. Nu-mi plac începuturile.. sunt nesigure..
– Da, şi sunt pline de mister..la fel ca tine.
– Mister? Poate..pentru că nimeni nu a avut curajul să mă cunoască cu adevărat.
– Dar tu i-ai lăsat?
– Am încercat, dar au renunţat prea repede. Nu mi-a plăcut niciodată să îmi ofer sufletul pe tavă.. ei au fost nevoiţi să mă descopere pas cu pas.
– Eşti tristă…din nou.
– Sunt doar dezamăgită..de mine, de oamenii din viaţa mea, de el..
– Şi cât vei mai continua să te ascunzi în spatele acelei măşti, să joci roluri în societate?
– Nu ştiu..până când voi ceda?
– Nu, tu nu vei ceda niciodată. Eşti puternică şi ştii bine asta. Chiar dacă vei cădea, te vei ridica.
– Aş vrea să fie cineva care să mă ajute să mă ridic, să-mi întindă o mână…
– Dar este, deşi nu cine ai vrea tu..
– Poate..dar degeaba te iubeşte întreaga lume dacă nu te iubeşte cine vrei tu.
– De unde ştii că nu te iubeşte?
– Nu am siguranţa că nu o face, comportamentul lui încă mă pune pe gânduri.
– Ţi-e dor de el?
– Da.  Cred că era mai bine dacă nu mă mai căuta de ziua mea, dacă nu ne mai întâlneam, dacă nu ne mai vorbeam…
– De ce ai acceptat toate astea?
– Nu ştiu. Am acţionat ca o adolescentă, nu m-am mai gândit la consecinţe.. mi-am ascultat doar inima.
– Şi  acum îţi pare rău?
– Puţin…pentru că iar a renunţat să mă mai caute. Şi am renunţat şi eu.
– Sunteţi prea orgolioşi!
– Poate.. dar asta face parte din noi.
– Dar vă distrugeţi reciproc…
– Ştiu.. şi nu vreau asta!
– Spune-mi, ce ţi-a zis când v-aţi întâlnit ultima dată?
– Nici nu ştiu cu ce să încep..am vorbit multe lucruri. Eu i-am povestit despre mine, despre peripeţiile prin care am mai trecut, iar el mi-a spus ce a mai făcut. În tot acest timp am evitat să aduc vorba despre noi..
– Şi el ce făcut?
– El nu s-a putut abţine. A început să-mi povestească lucruri din trecut şi să-mi spună ce are de gând să facă mai departe,  să-mi descrie locurile în care vrea să mergem…
– Ce i-ai spus în acele clipe?
– Nimic, l-am lăsat să viseze… nu-i puteam lua asta.
– Nu ai vrut să o faci, ai un suflet prea bun.
– Nu chiar.. atunci când nu am mai suportat să aud acele lucruri, am schimbat subiectul. Nu am vrut să devenim amândoi melancolici…să ne pară rău pentru deciziile luate şi nu am vrut să-i arăt cât sunt de slabă.
– Ai luat această decizie pentru bine amândurora.
– Probabil..
Ştii, a trecut atât de repede acest timp în care am fost doar noi.. Mi-a părut rău când a plecat, aş mai fi vrut să mai rămână cu mine.. Eram conştientă că după toate aceste se va schimba din nou şi nu îmi doream acest lucru. Şi am avut dreptate.. am mai vorbit câteva zile după această întâlnire, apoi s-a aşternut liniştea..din nou.
– Iar ţie nu-ţi place liniştea, nu?
– Exact! Mă pune pe gânduri, mă face să devin nesigură pe mine, pe sentimentele mele..
– Dar tu îl iubeşti?
– Ce rost are să mă întrebi asta?
– Vreau să văd dacă ai curajul să recunoşti adevărul.
– Ei bine, nu ştiu..cred că până la urmă a devenit o obsesie. E ca un drog de care sunt dependentă. Deşi recunosc, nu mă mai gândesc atât de des la el ca înainte.
– Vezi? Începi să-l uiţi…iubirea se mai şi stinge.
– Dar nu vreau să-l uit, mi-e frică că atunci când se va întâmpla asta mi se vor şterge din minte toate clipele petrecute împreună..
– Nu se va întâmpla niciodată asta, nu poţi şterge cu buretele trecutul. Întotdeauna va fi ceva care îţi va aminti acele lucruri. Poate chiar el..nu ai de unde să ştii asta.
– Tu ce crezi despre toate aceste lucruri? De ce crezi că procedează aşa?
– Cred că ar trebui să dormi, e prea târziu pentru asta..şi eşti destul de obosită. Hai să continuăm mâine, de acord?
– Ok..şi tu ocoleşti răspunsurile, m-am obişnuit deja cu asta.
– Ai nevoie de odihnă, e prea mult pentru o singură zi..
– Mi-aş dori să aflu atâtea lucruri…
– Şi le vei afla, doar că nu azi. Te rog, încearcă să mă înţelegi!

Published in: on May 1, 2013 at 22:28  Leave a Comment  

Eu ştiu că atunci când iubeşti, nu poţi sta departe de celălalt…

644601_503070163089464_1833503331_n

– Cum te simţi?
– Sunt bine. Nu mă vezi?! Zâmbesc..
– Dar ochii..ochii de ce sunt trişti?
– Chiar nu te pot minţi niciodată pe tine? Ştii bine că l-am văzut..am simţit că se va întâmpla asta din momentul în care m-am trezit în această  dimineaţă ..plină de viaţă, încrezatoare în forţele proprii..şi frumoasă, extrem de frumoasă.
–  Ştiu, ai radiat. Iar el a văzut asta, a crezut ca eşti fericită şi că a luat cea mai bună decizie atunci când s-a îndepărtat de tine.
– Vezi, nu mă cunoaşte deloc! Şi nu m-a iubit niciodată..
– Nu ai de unde să ştii asta.
– Nici tu! Eu ştiu că atunci când iubeşti, nu poţi sta departe de celălalt. Ai nevoie de el ca de aerul pe care îl respiri.
– Dar atunci când îl laşi pe celălalt să plece chiar dacă îl iubeşti din tot sufletul?
– Ei bine, asta e prostie.. Trebuie să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, pentru dragoste.. Doar dacă celălalt nu te iubeşte, atunci ai tot dreptul să faci asta, în caz contrar…nu.
– Şi cu voi cum rămâne?
– Nu există noi, de fapt nu a existat niciodată…am renunţat să mai cred asta.
– Ai renunţat prea repede.. Nici măcar nu ai privit înapoi în clipa în care te-ai hotărât să pleci şi l-ai lăsat acolo.
– De ce să mai privesc înapoi? Oare el privea vreodată în urma lui atunci când pleca de lângă mine? Oare  nu mi-aş fi făcut mai mult rău prin asta?
– Ai atâtea întrebări fără răspuns.. Ce crezi că făcea după ce pleca de lânga tine?
– Nu ştiu, nu cred că vreau sa aflu. Probabil îi spunea vorbe dulci altcuiva, rănea o altă inimă..
– Nu crezi asta cu adevărat.Pe cine vrei să minţi?
– Pe mine, pe tine…
– Dacă nu vei înceta să mai faci asta, nu vei afla niciodată adevărul..
– Ce adevăr…că s-a folosit de mine, că m-a minţit, că îmi căuta compania în momentele în care se simţea prea singur?
– Încetează, te rog! Îţi faci singură rău..
– Poate..dar acesta este adevărul.
–  Acesta este adevărul tău, dar nu şi al lui..

Published in: on April 21, 2013 at 21:31  Leave a Comment