Dacă aş fi ştiut…

11188200_654086431390476_4529229750239577117_n
Dacă aș fi știut că e ultima oară când  te văd, nu aș mai fi plecat niciodată.
Dacă aș fi știut că nu îți voi auzi vocea, aș fi vorbit cu tine ore în șir… aș fi vrut să îmi vorbești despre temerile tale. Aș fi încercat să le îndepărtez.
Iar dacă aș fi știut că aceea e ultima oară când îți voi vorbi, ți-aș fi spus cât de mult te iubesc. Și ți-aș fi mulțumit pentru tot.
Dacă aș fi știut că aceea e ultima îmbrățișare, te-aș fi strâns atât de tare în brațe
și nu ți-aș mai fi dat drumul.
Dar nu am știut nimic din toate astea și am plecat…sperând că a doua zi te voi găsi tot acolo, așteptându-mă. Așa cum o făceai de obicei.
Numai că eu m-am întors mult prea târziu, iar tu obosiseși să mai lupți. Știu cât de puternic  ai fost…și cu siguranță ți-a fost greu să renunți, dar până la urmă, ai făcut-o. Nu te condamn pentru nimic, nu o pot face. Te admir și te respect mult prea mult.
Adevărul este că eu nu am putut fi la fel de puternică și că mi-aș fi dorit să mai stai.  Aș fi vrut să învăț mult mai târziu sau niciodată acele lecții pe care mi le-ai oferit prin plecarea ta.
Poate că sunt egoistă, dar mi-aș fi dorit să nu te regăsesc doar în visele mele…

Și te rog să mă ierți…
Pentru că am fost atât de inconștientă și nu am știut să apreciez toate momentele pe care le-am petrecut alături de tine. Și pentru că uneori le-am irosit cu certuri și supărări inutile.
Pentru că din dorința mea de a fi cât mai independentă financiar, am ajuns să mă îndepărtez de cei dragi mie. Și pentru că tu ai fost unul dintre ei.
Pentru că am plecat de mult prea multe ori. Și pentru că tu m-ai așteptat de fiecare dată.
Pentru că nu știu cum să iubesc. Și pentru că nu ți-am spus mai des cât de mult o fac. Nu contează că tu știai asta.
Pentru că nu mai am timp să fac ceea ce îmi place. Și pentru că m-am axat mult prea mult pe partea profesională.
Pentru că mă pierd și mă regăsesc zi de zi și nu e nimeni care să vadă asta. Și pentru că îi îndepărtez pe toți cei care încearcă să mă ajute.
Pentru că nimeni nu mai încearcă să treacă de zidul pe care l-am construit. Și pentru că uneori cred că nimeni nu e capabil să iubească o femeie atât de capricioasă ca mine.
Pentru că am obosit și eu…și pentru că am nevoie de o pauză.
Pentru că am nevoie. Și pentru că nu mai ești aici.

Tu să mă ierți pentru tot. Eu încă mai încerc să o fac…
Și îți promit că într-o bună zi voi ajunge acolo unde îmi doresc și că voi fi fericită. Încă lupt pentru asta. Și crede-mă, atunci vei fi și mai mândru de mine…mult mai mult decât până acum.
Casa e goală fără tine… și sunt singură că nimeni nu îți va lua locul niciodată.
Te iubesc, tată! Și îmi lipsești…

Published in: on May 15, 2016 at 17:38  Comments (1)  

Îmi dau o nouă şansă…

10011516_458349867630801_1057998260_n

Ce a însemnat anul 2015 pentru mine? E simplu: schimbare şi nesiguranţă.
De ce zic asta? Pentru că în acel an m-am pierdut, m-am împiedicat şi am căzut de mult prea multe ori… şi nu am renunţat să cred ca îmi va fi şi mie bine.
A fost un an plin de provocări, de lecţii învăţate… de oameni pierduţi, dar de regăsire de sine. Un an în care mi-am dat seama cu adevărat că nu lucrurile materiale contează şi că toţi banii din lume nu îţi vor reda niciodată timpul care a trecut sau persoanele pe care ţi le-a luat… pe unele dintre ele definitiv.
Am cunoscut oameni frumoşi, am aflat poveşti incredibile de viaţă şi am trecut prin multe întâmplări… Şi da, am crescut şi m-am maturizat mai mult ca niciodată..
2015 a fost anul în care, dezamăgită fiind de toate schimbările din viaţa mea, am vrut să îmi întrerup studiile… şi de ce nu, să renunţ la serviciul pe care îl aveam şi pe care mi-l dorisem la un moment dat. Eram mult prea obosită…fizic şi psihic.
Din fericire (cred), m-am răzgândit la timp. Am avut alături o persoană dragă mie care mi-a zis să nu renunţ la visurile mele… pentru că am luptat mult pentru a ajunge unde mi-am dorit. Ştia că sunt puternică şi a crezut în mine. Şi ceea ce e cel mai important, mi-a zis că indiferent de decizia pe care o voi lua, mă va susţine… ca întotdeauna.
În acel an, mi-am putut număra prietenii pe degetele de la o mână.  Şi atunci mi-am dat seama că nimeni nu se va opri din mers pentru durerea mea, că va trebui să îmi îngrijesc singură rănile pe care le-am căpătat din prea multă neglijenţă.
În 2016 sunt mai hotărâtă ca niciodată să nu mai renunţ la ceea ce contează cu adevărat pentru mine. Îmi dau o nouă şansă! Merit, vreau şi pot să o fac!

PS: Mă voi reapuca să scriu pe blog, dar nu despre el.. l-am lăsat în trecut. Promit!

Published in: on January 1, 2016 at 22:20  Leave a Comment  

Învaţă să iubeşti din nou, copil frumos!

64271_559682087497578_1703504639348195604_n

– Crăciun fericit, copil frumos!
– Mulţumesc la fel, suflet drag!
– Eşti bine? Mi-ai lipsit atât de mult în ultimul timp…
– Da, cred că sunt bine..învăţ să fiu fericită din nou şi să mă bucur de fiecare lucru, indiferent cât de neînsemnat este.  Îmi pare rău pentru că am fugit, dar am vrut să mă îndepărtez de tot ceea ce îmi amintea cât de fragilă sunt..
– Şi ai reuşit?
– Nu. Cu cât am încercat mai mult să îmi neg sentimentele, cu atât m-a durât mai tare.
– Şi ce ai făcut?
– Am acceptat faptul că l-am iubit pe acel om aşa cum nu credeam că sunt în stare vreodată să o fac, dar că noi nu putem fi împreună pentru că suntem mult prea orgolioşi şi nedemni unul de celălalt. Nu pot nega asta şi nu am niciun motiv pentru care să o fac. Am fost doi proşti care credeau că împreună vor reuşi să formeze un întreg… şi l-au şi format la un moment dat. Eram atât de naivi..
– V-aţi iubit…şi poate că încă o mai faceţi. Păcat că nu aţi ştiut să o spuneţi mai des. Aveaţi nevoie şi de cuvinte, nu doar de fapte..
– Ştiu, dar ce rost mai au toate astea acum? Mi-a promis că nu mă va lăsa niciodată să simt că sunt singură, că dacă voi plânge, el va fi lângă mine să îmi şteargă lacrimile.. indiferent dacă vom mai fi împreună sau nu. Nu şi-a respectat deloc promisiunea… Unde e el acum şi unde a fost în tot acest timp? Vezi tu… de aceea, alegeam faptele, nu vorbele.
– De ce nu îl cauţi, de ce nu îi spui toate aceste lucruri?
– Pentru că mi-e frică să fiu respinsă! Nu vreau să zică că nu îi mai pasă…sau şi mai rău, să tacă, să nu spună absolut nimic, iar eu să mă gândesc din nou că sunt de vină pentru tot, să aştept un mesaj, un semn, orice.. Ştii bine că nu îmi place să aştept şi în niciun caz, să fiu pusă pe locul doi. Ar fi trebuit să îşi dea seama până acum de toate astea. Nu îl voi mai căuta tot eu chiar dacă am nevoie de el, nu mă voi mai lega de orice scuză pentru a face asta.
– Chiar dacă aseară l-ai visat?
– Da. Mi-e dor de el, nu o neg.. Dar ştiu că mă evită, aşa că îl voi lăsa în pace. Singurul loc în care ne vom mai întâlni de acum încolo, va fi în visele mele.
– Cât vei mai rezista?
– Oricât de mult va fi nevoie…
– Sună-l! E Crăciunul…
– Nu o voi face.. Dacă va vrea să vorbim, mă va cauta. De ce nu a făcut-o până acum? E trecut de miezul nopţii, iar el nu şi-a călcat pe orgoliu nici măcar pentru a-mi trimite un mesaj. Cât îi lua să o facă? Şi tu zici să îl sun… Ce rost are? Oricum, ştiu că e prea târziu pentru noi..
– Totul are sens, doar că acum ţi-ai pierdut ochelarii şi nu mai vezi clar.
– Încerc să o fac… Şi am început prin a mă iubi pe mine, prin a mă respecta şi a-mi oferi lucrurile de care m-am privat în tot acest timp.. abia atunci când voi reuşi acest lucru, voi putea iubi pe altcineva.
– Cum a reuşit acest demon să te transforme?
– Nu ştiu, poate că asta e menirea iubirii. Aveam nevoie de cineva ca el care să mă scoată din lumea mea perfectă… şi îi mulţumesc pentru asta.
– Îi mulţumeşti, copil prostuţ?
-Da, pentru că alături de el am trecut prin Rai şi prin Iad..cum aş putea să nu îi mulţumesc pentru tot ce m-a învăţat, pentru tot ce mi-a arătat? Şi cum să nu îl iubesc după ce în faţa mea şi-a dezgolit sufletul, nu doar trupul?
– Opreşte-te din plâns!
– Îmi lipseşte… şi nu e nimeni aici care să observe asta.

Published in: on December 26, 2014 at 22:19  Leave a Comment  

De vorbă cu trecutul..

10368274_295367207306851_8163194776133445977_n
– Oare meritam asta după tot ce s-a întâmplat între noi?
– Nu te înţeleg. La ce te referi?
– Nu îmi mai vorbeşti, mă ignori..treci pe lângă mine de parcă nici nu m-ai cunoaşte, de parcă povestea noastră nu ar fi existat niciodată. Asta sunt pentru tine acum…o străină?
– Eşti ceea ce ai vrut tu să fii. Nu uita că tu ai ales să mergi pe alt drum, nu eu.
– Cât de nedrept poţi fi!
– Poate.. dar de fiecare dată când te-am văzut, erai cu el. Ai idee cât de mult m-a durât să te văd lângă altcineva, să realizez că am pierdut tot ce am iubit vreodată? După toate astea, crezi că aş fi mai avut curajul, puterea să vorbesc cu tine?
– Ai fi putut încerca…mi-ar fi plăcut atât de mult să nu mă arunci în braţele altcuiva, să îmi oferi mai mult din preţiosul tău timp. Te-ai gândit vreodată că în timp ce tânjeam după tine, el era dispus să îmi ofere toate lucrurile, gesturile de care m-ai privat? Spune-mi, crezi că mi-a fost uşor să accept mângâierile altei persoane?
– Nu ştiu, dar până la urmă, ai făcut-o!
– Da. Pentru că lângă el a reuşit să îmi rămână alături în tot acest timp, m-a acceptat cu bune şi cu rele. Ai idee ce înseamnă pentru o femeie ca mine să se simtă neiubită, nedorită?
– Mi-aş fi dorit să nu simţi niciodată aceste lucruri..
– Vezi, nu ai niciun drept să mă condamni. Destinul mi te scoate în cale ori de câte ori sunt cu el. Spune-mi tu, cum e posibil să ne întâlnim atât de des fără voia noastră şi de ce nu sunt niciodată singură? Oare ce înseamnă toate astea?
– Destinul… oare ce ne-a pregătit?
– Nu ştiu. Sper să fie bun cu noi.
– Am greşit atât de mult amândoi. De ce nu putem fi fericiţi?
– Pentru că noi nu ştim să fim fericiţi decât atunci când suntem împreună.

Published in: on June 25, 2014 at 21:24  Leave a Comment  

Paradoxul vremurilor noastre

Paradoxul vremurilor noastre este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici; avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi mult mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult. Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până pe Lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada, să facem cunoştinţă cu un vecin.

Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.

Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm. Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare – de la bucurie la linişte, la moarte.

Nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ignori acest mesaj.

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timpul cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui “Te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea, atunci când sunt sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că, într-o zi, acea persoană nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

Published in: on November 15, 2010 at 21:20  Leave a Comment  

LIFE ON MY BLOG

Care este locul tău preferat din oraş?

Trebuie să existe un loc în care mergi atunci când n-ai chef să vezi pe nimeni, dar şi un loc în care ai chef să fii atunci când vrei ca toată lumea să te vadă. În zilele în care mă simt frumoasă, îmi place să mă plimb. Îmi pun pantofii cu toc şi o rochie foarte vaporoasă. Nu plec niciodată de acasă fără ochelarii de soare şi fără să mă dau cu parfum. Parfumul mă ajută să-mi reamintesc cât de bine mă simt dacă, din întâmplare, calc strâmb pe toc(nu sunt chiar o maestră a mersului la înălţime) sau dacă anumiţi tipi mă fluieră mult prea insistent. De obicei, când mă simt frumoasă, afară e soare. Iar atunci îmi place să mă plimb pe bulevardul plin de castani.

Nici n-apuc să fac doi paşi şi dau peste un grup de fete de la liceu. Sunt foarte vesele şi mă conving să dăm buzna într-o cofetărie şi s-o devastăm.Ecler, savarină, tiramisu sau bezele…Ecler, savarină, tiramisu.. Ala,bala….

Până la urmă, luăm de toate. Fetele mă imploră să stau cu ele să râdem şi să vorbim, dar e una din zilele în care am chef să fiu singură cu oraşul, aşa că-mi iau prăjiturile frumos împachetate şi ies. Nu mai am răbdare şi desfac pachetul. Ador să mănânc o prăjitură în plină stradă. Bine că n-are cremă sau frişcă!:)

Bulevardul meu înclinat ajunge într-o piaţetă în centrul căreia se află o statuie mare şi neagră a unui bărbat. Cineva important, un politician sau un istoric, niciodată nu am ştiut prea bine.Un pas, doi paşi…gata, am ajuns. Bat în geam, noroc ca stă la parter, pentru că altfel nici n-aş fi avut cum să-l strig. Geamul se deschide şi apare: un cap mare, alb şi pufos şi doi ochişori negri strălucitori. E prietenul meu Fifi, care mă aşteaptă in fiecare duminică. Mă uit pe furiş să nu fie stăpâna lui prin preajmă şi-i dau prăjitura. E înnebunit după dulciuri, ca şi mine. Fifi îmi face câteva zgârieturi cu lăbuţa pe braţ; asta ca să nu-l uit până la viitoarea noastră întâlnire.

Mă despart cu greu de el, dar trebuie să merg în parc. Ajung şi ma aşez pe bancă. Mă rog, sunt puţin ofticată, pentru că banca mea e ocupată de doi îndrăgostiţi, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu una de rezervă. Am fusta puţin şifonată ceea ce ma face să mă simt şi mai bine.

Ce păcat că am uitat să-mi aduc şi o carte. Pardon, o revistă. Cărţile nu cred că se asortează prea bine cu outfitul meu de azi. Aud muzică-a, nu, e mobilul, care nu se mai opreşte din sunat. Răspund, vorbesc, oftez, închid. E cea mai bună prietenă a mea. Tocmai a parasit-o iubitul. A zecea oara. Sunt irecuperabili. Cred ca va trebui să înregistrez un mesaj cu nişte fraze de consolare şi să apăs play de fiecare dată. Închid ochii. Nu trebuie să-mi stric momentul. Dacă mă enervez, va trebui să dau fuga în locul unde merg când sunt deprimată şi chiar nu ar fi ok, pentru că e în partea cealaltă a oraşului.

În plus, nici nu m-am îmbrăcat ca o deprimată. Respir. Parcul e mic şi foarte verde şi într-o zi poate o să-l aduc aici şi pe băiatul de care mă voi îndrăgosti…

Sunteţi sătule de dragoste? Să nu vorbesc despre baieţi? Să nu introduc în scenă şi un tip înalt, brunet, inaccesibil şi cu ochi albaştri după care majoritatea fetelor suspina? Oare nu-mi transform blogul în chick lit? Doamne, şi rozul nici nu se potriveşte ca background!

Ştiam eu că nu sunt în stare să scriu un post coerent, dar având în vedere că e primul, poate n-a ieşit atât de rău. Să vedem ce comment-uri voi primi.Oare îşi va da cineva seama că l-am scris eu? Oricum, n-am spus nimanui că am de gând să-mi fac blog şi din moment ce toată lumea are..Să dăm cărţile pe faţă. Chiar vreau să am un blog. Adică, ar fi culmea ca tocmai eu să nu am. Doar am o întreagă carieră în spate.

Am început în generală cu un oracol. După care, logic, am ţinut un jurnal top-secret , în care presăram flori şi scriam numele tuturor băieţilor care-mi plăceau, plus alte chestii subtile legate de profundele mele transformari. A trebuit să schimb vreo două, trei agende, aşa că putem vorbi despre un jurnal foileton. Dar cum era jurnalelor a murit de mult, am înţeles că e cazul să-mi fac un upgrade.

Şi iată-mă, cu emoţii, desigur, în faţa primului meu blog. Pentru că voi avea mai multe, asta e clar. Cam aiurea e că nu ştiu exact cu ce le voi umple, dar mă descurc eu, am încredere. Am mâna formată, de la jurnale.

Bye, bye şi nu uitaţi să-mi scrieţi un comment. Preferabil pozitiv, pentru încurajare. A voastră,Kitty.

Published in: on September 12, 2010 at 9:16  Comments (8)