Învăţ să fiu fericită din nou, iar fericirea mea începe să poarte alt nume.

 

10171172_460053737460414_1354150271646257806_n

Nu am mai scris despre el, despre noi…de fapt, nu am mai scris nimic demn de publicat în ultimul timp. Nu ştiu de ce nu am mai avut curajul să mai scriu despre nimic. Nici despre sentimente curate, frumoase, nici despre frici, despre oameni sau orice altceva. Credeam că dacă nu voi mai spune cu voce tare, dacă nu voi mai scrie, nu va mai durea atât de tare. Şi aşa a şi fost pentru o scurtă perioadă, doar că în tot acest timp am uitat să mai fac ceea ce îmi place…să scriu, să iubesc, să simt cu adevărat. Am încercat să mă îndepărtez de tot ceea ce îmi amintea de noi, am ales să plec definitiv de lângă el…cu demnitate, cu capul sus, fără să mă mai uit înapoi.
Nu a mai contat nimic în momentul acela.. nici măcar acel ultim weekend minunat pe care l-am petrecut împreună, nopţile sau dimineţile care ne prindeau unul lângă altul, toate amintirile pe care le aveam împreună.
Îmi amintesc şi acum acea ultimă dată în care m-am trezit lângă el. Era atât de liniştit şi pentru prima dată după mult timp nu mai tresărea în somn, dormea asemnea unui copilaş.
Doamne, cât de drag îmi era omul acela! L-aş fi putut privi aşa ore în şir şi aş fi vrut să opresc timpul în loc doar pentru asta. Ştiam că visul nostru frumos se va termina în momentul în care el se va trezi, va pleca şi mă va lasa singură. Nu am avut curajul să îmi iau rămas bun, să îi zic că atunci când se va întoarce, nu mă va mai găsi în acelaşi loc în care m-a lăsat. Alesesem să plec şi eu în lipsa lui..definitiv de data asta şi chiar am reuşit să o fac…
Ne-am mai întâlnit de atunci…cu sau fără voia noastră. Nu a mai fost nevoie să îi explic de ce am plecat ca o laşă, în lipsa lui. A înţeles care a fost decizia mea şi pentru prima dată după mult timp, a ales să o respecte, să nu se mai pună în calea fericirii mele.
Am ştiut că am iubit cel mai frumos om în momentul în care el m-a văzut alături de altcineva şi nu m-a mai condamnat pentru asta. Mi-a spus că merit să fiu fericită şi că îi pare rău pentru că el nu a reuşit asta. M-a încurajat să încerc să iubesc din nou, dar pe cineva care să nu mă mai facă să sufăr. M-a rugat să iubesc din tot sufletul omul care mi-a şters lacrimile pe care le-am vărsat din vina lui, omul care mi-a amintit cât de specială sunt atunci când credeam că nu merit nimic bun, omul care m-a ajutat să mă ridic de fiecare dată când eram la pământ, omul care m-a căutat doar pentru a vedea ce fac, omul care îmi va aminti de fiecare dată cine sunt cu adevărat şi mă va încuraja să ţintesc cât mai sus.
Îi mulţumesc acestui suflet frumos pentru toate amintirile şi sunt sigură că va rămâne pentru totdeauna în inima şi în mintea mea.
Eu mi-am găsit liniştea după mult timp şi deşi sunt singură acum, nu mai caut căldura altor braţe. Persoana care m-a alinat în tot acest timp îmi este în continuare alături şi nu mă presează să fac ceea ce nu îmi doresc pentru că ştie cât am suferit din cauza unui „el” pe care l-am iubit din tot sufletul. Învăţ să fiu fericită din nou, iar fericirea mea începe să poarte alt nume.

Advertisements
Published in: on May 16, 2014 at 10:20  Comments (1)  

E toamnă..

Girl-Autumn-1280x1024
E toamnă nu numai afară, ci şi în sufletul meu. E o nouă lună, un alt anotimp plin de melancolie,  un alt moment din viaţa mea în care m-am hotărât să mă distanţez de el…
În curând se va face un an de când noi doi am decis că e momentul să ne cunoaştem mai bine, de când am început să ieşim împreună, să ne facem confidenţe în momentele în care ne simţeam  mult prea singuri…un an de când a început să fie mult mai mult decât un simplu prieten pentru mine. A devenit o persoană specială fără să-mi dau seama când s-a întâmplat asta şi de ce.
Datorită lui am descoperit ce e iubirea, dar şi ce este ura. L-am iubit pentru tot ceea ce era el, pentru tot ceea ce m-a învăţat de-a lungul timpului şi l-am urât pentru că a reuşit să mă transforme, dar nu într-o persoană mai bună, ci din contră. M-am întrebat de foarte multe ori de ce m-a ales pe mine şi nu pe altcineva, cu ce am fost eu mai bună decât celelalte? Dar nu am primit răspunsuri şi am mers mai departe..
Poate că nu am luat mereu deciziile corecte, iar acum am rămas doar un suflet gol. Ştiu că fără să vreau, într-o clipă de rătăcire, mi-am abandonat sentimentele. Erau prea puternice şi nu încăpeau în inima mea mult prea mică pentru intensitatea lor.
Credeam că am totul, dar pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că nimic din tot ceea ce mi-am dorit cândva nu mai este suficient pentru mine. Lucrurile materiale nu mai îşi găseau rostul,  învăţam că în viaţă contează cu totul şi cu totul altceva…iubirea, de exemplu.
Poate că m-am maturizat, dar nu am ajuns să fiu suficient de bună pentru el.. sau poate că, din contră, el nu e suficient de bun pentru mine.
Îmi pare rău pentru că nu am găsit curajul să renunţ la temerile mele, pentru că nu am reuşit să am încredere  în sentimentele noastre, pentru că sunt mult prea laşă şi am decis să fug, să renunţ la el..poate de data asta va fi definitiv. Nu ştiu asta, voi lăsa timpul să decidă.
Şi m-am decis să îi scriu o ultimă scrisoare, aceea de adio în care îi voi mărturisi tot ceea ce mă apasă fără nicio barieră. Nu i-o voi da lui, dar o voi arunca în aer într-una dintre aceste nopţi reci de toamnă.. Ştiu că nu se va întâmpla ca în filmele siropoase la care obişnuiam să mă uit, iar scrisoarea nu va ajunge la destinatar, dar mă voi descărca..şi cine ştie, poate va fi găsită de o persoană care va avea nevoie să citească acele rânduri.  Voi încerca să-i pictez imaginea într-un tablou perfect, fără impurităţi, apoi să-l depozitez într-unul dintre miile sertare ale sufletului meu, spunându-i adio. Oare toamna asta ne vom pierde definitiv sau ne vom regăsi ca de fiecare dată?

Published in: on September 11, 2013 at 15:58  Leave a Comment  

Mi-a fost dor de tine, încă mi-e dor de noi….

533846_254555071343616_1674015318_n
Recunosc, mi-a fost atât de dor de el, încât atunci când l-am văzut am crezut că visez..din nou. Poate că el nu mai era fizic lângă mine, dar în tot acest timp a fost prezent în mintea şi în inima mea..ca să nu mai zic de visele din care nu lipsea aproape niciodată.
Dar în acel moment, el era în faţa mea după un timp îndelungat în care nu ne-am mai văzut.  Îmi venea să îl strâng în braţe şi să îi zic că mi-a lipsit mult…şi cu toate astea, am ales să îmi pun masca şi să îl privesc cu o falsă nepăsare, să îi vorbesc cu indiferenţă..
Şi poate că a fost greu şi m-a durât, poate că au fost momente în care mi-a picat masca, dar am avut grijă să o ridic imediat.  Nu sunt o actriţă desăvârşită, dar mă perfecţionez cu fiecare clipă care trece şi fac asta pentru că nu mai vreau să las pe nimeni să mă cunoască cu adevărat, să descopere cât de fragilă şi cât de  nesigură sunt câteodată pe mine, pe sentimentele mele, dar şi pe a celorlalţi. Prefer să par tipa inaccesibilă, rece, calculată chiar dacă aceste atribute nu mă definesc.

Aşa am ales să fiu şi în acea seară în care ne-am revăzut..iar el, ca un fraier a crezut că masca pe care o purtam făcea parte din mine. Câtă neîncredere a putut să acorde relaţiei noastre, cât de nesigur a fost pe sentimentele mele…Oare a fost atât de greu pentru el să afle ceea ce gândesc, ceea ce simt? Pentru că dacă răspunsul este afirmativ, atunci  încep să regret faptul că am încercat să iubesc, să îi acord încredere unui necunoscut, care m-a rănit.
De fapt, adevărul este că ne-am rănit reciproc, dar eu, în comparaţie cu el, nu o arătam niciodată pentru că el era îndeajuns de slab pentru amândoi. Era nevoie de cineva care să se lupte cu greutăţile vieţii, iar eu nu am dat înapoi în a-mi asuma un rol care îi aparţinea mai mult lui decât mie. Şi chiar dacă cădeam, găseam puterea să mă ridic singură, fără a cere sau a aştepta ajutor. Aşa a fost mereu..dar dacă el cădea, nu reuşea să se ridice singur, aştepta o mână de care să se prindă, colacul de salvare. Eu am fost colacul lui de salvare pentru mult timp, dar mi-am dorit să poată rezista şi fără mine, de aceea m-am îndepărtat de multe ori..Am vrut să fie puternic, să fie omul în braţele căruia să pot plânge, iar el să îmi promită că totul va fi bine. Nu am vrut să fie invers, el să fie copilul pe care să îl protejez ca o mamă iubitoare, căruia să îi iert greşelile pentru că ştiam că e mic şi fragil.. Dar mi-am asumat totul pentru că la un moment dat eu am acceptat aceste lucruri, poate inconştient ..pentru că l-am pus pe el mai presus de mine.
Şi ştiu că  în acea seară arătam perfect în exterior, dar în interior mă stingeam cu fiecare secundă care trecea şi în care îl vedeam pe el..
Era trist şi o puteam citi în privirea lui, în cuvintele pe care le rostea, în comportamentul pe care îl avea  şi imaginea afişată. Nu mai eram lângă el, dar cu toate astea, nu era nevoie să-mi zică nimic pentru a-mi da seama ce simţea cu adevărat. Era dezamăgit de oamenii din viaţa lui, de mine. Alesesem să plec atunci când avea nevoie de mine. Dar ceea ce nu ştia el era faptul că i-am rămas de prea multe ori alături în momentele în care îmi doream să fug, să evadez…şi cu toate astea, nu am făcut-o pentru că el nu se putea descurca singur. Ceea ce nu ştia el, era faptul că nu reuşise niciodată să mă cunoască cu adevărat,  ci că doar a avut falsa impresie că acest lucru s-ar fi întâmplat vreodată. Poate că a crezut că nu va fi nevoie să mă cunoască atâta timp cât eu îl cunoşteam pe el, atâta timp cât ştiam ce simte fără să o rostească. Doamne, cât de mult s-a înşelat…şi cât de egoist a putut să fie.
Şi chiar şi aşa, doare că ne-am pierdut fără să ştim „când?”, „unde?” sau „de ce?”
Doare să ştii că ai rănit pe cineva pentru că ai ales să îţi fie ţie bine..sau cel puţin, să te minţi pe tine, dar şi pe ceilalţi că eşti fericită, că ai trecut peste în timp ce el te caută şi te roagă să vă împăcaţi.
Doare atunci când orgoliul e mai presus de sentimentele pe care le aveţi.
Şi da, doare totul..tot ce are legătură cu el, cu amintirile în care e prezent, cu visele din care nu lipseşte, cu numele lui rostit de alte buze.
Încă doare…pentru că încă ţin la el.
Şi o recunosc, pentru că el oricum nu va vedea aceste rânduri, nu va şti nimic din tot ce mă apasă. Iar acum îmi voi pune masca şi mă voi preface că sunt fericită…până când voi reuşi şi eu să cred acest lucru, nu doar ceilalţi..

Published in: on August 6, 2013 at 11:25  Leave a Comment  

Am fost captivă într-o pânza de păianjen..

557716_290324394383369_1283652454_n

Noi doi nu ne-am iubit niciodată, doar ne-am amăgit, făcându-ne promisiuni deşarte în momentele în care ne simţeam prea singuri.
Ne-a fost bine o perioadă, timp în care vorbeam, ne vedeam, dar apoi a intervenit ceva..ceva care ne-a făcut să ne trezim brusc din acest vis frumos. A intervenit ceva care voia sa ne demonstreze nouă cât de puternici sau cât de slabi suntem..Şi a încercat nu doar odată pentru că nu era suficient pentru noi, ci de nenumărate ori până când, într-un final ne-a înfrânt.
Pe măsură ce timpul trecea, constatam cu mirare că încă suntem prinşi în acel vis ca în pânza unui păianjen. Nici nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi, de ce nu am făcut pasul final, de ce nu am plecat..Cred doar că îmi era frică că vei rămâne singur acolo, prins în acea plasă, lipsit de apărare şi că ei se vor juca cu tine..ei, oamenii deghizaţi în păienjeni.
Apoi, împinsă de o voinţă care a fost mult mai puternică decât mine, am reuşit să scap din acea pânză, lăsându-te acolo. Am vrut să mă întorc după tine, dar cineva îmi şoptea să nu privesc înapoi. Şi i-am ascultat sfatul pentru că ştiam că voi suferi şi mai mult la vederea acelei imagini. Nici acum nu ştiu dacă ai reuşit să te desprinzi din acea plasă care te tragea tot timpul înapoi, nu ştiu dacă ai mai luptat pentru tine, pentru viaţa ta..dacă de a mea nu ţi-a păsat.
Apoi, strivită de acea ultimă imagine a chipului tău, de durerea din glasul tău, am încercat să merg mai departe, să redevin ceea ce eram cândva, înainte să te cunosc pe tine.
Iniţial a fost greu, te-am căutat de multe ori în alţii, crezând că am să te pot înlocui, dar nimeni nu a reuşit să mă facă să simt căldura braţelor tale. Credeam că o parte din mine, încă a rămas ancorată în trecut, că o parte din mine a rămas la tine.
Şi am decis să merg şi mai departe de atât, să te uit fără să mai caut nimic asemănător ţie. Nici măcar nu ştiu de ce îmi mai doream o persoană ca tine, o persoană care a reuşit să mă schimbe..nu ştiu dacă în bine sau rău, mi-e frică să aflu asta.
Iar tăcerea asta absurdă care s-a aşternut între noi m-a durât pentru că voiam să ştiu că eşti bine..

Şi fără să vreau, am ajuns la concluzia că sufletele noastre nu s-au cunoscut niciodată cu adevărat, doar au avut falsa impresie că s-ar fi întâmplat asta.

Published in: on March 14, 2013 at 20:46  Leave a Comment  

Cu fiecare zi care trece…

69859_517392388310890_1315938782_n

Cu fiecare zi care trece, observ că sentimentele mele pentru tine încep să se stingă.. Te rog, nu mă întreba “de ce?” pentru că nici măcar eu nu ştiu răspunsul. Cred că până la urmă orgoliul, falsa nepăsare a reuşit să intervină între noi, distrugând tot ce era frumos.
Poate că între noi nu a fost niciodată vorba despre iubire, poate doar că amândoi căutam alinare în momentele în care ne simţeam prea singuri şi împărţeam momente, gânduri, iluzii..Poate că doar ne-am minţit în tot acest timp.. Sau, sau poate că ne-a fost teamă să recunoaştem ceea ce simţeam cu adevărat şi fără să vrem ne-am îndepărtat pentru a nu ne face rău reciproc, deşi cred că am ales calea cea mai grea…
Chiar dacă nu mai însemni pentru mine ceea ce însemnai cândva, vreau să ştii că nu-ţi port pică şi vei rămâne întotdeauna o persoană specială pentru mine. Şi chiar dacă în ochii celorlalţi pari rece, indiferent, eu ştiu că nu eşti aşa cu adevărat. În faţa mea ai reuşit să îţi deschizi sufletul uneori, deşi nu în totalitate..aşa cum mi-aş fi dorit.
Tu eşti cel care şi-a făcut timp să mă asculte pe mine şi toate balivernele mele, deşi erai foarte obosit, tu mi-ai demonstrat că îţi pasă, că nu îţi sunt indiferentă.. Ai avut răbdare cu mine şi nu te-ai supărat nici atunci, când într-un moment de slăbiciune ţi-am spus ceea ce mă deranja, ţi-am reproşat destule, deşi nu aveam niciun drept să fac asta..tu mi-ai explicat, ai fost înţelegător.
Ceea ce a început ca o frumoasă prietenie, a dispărut treptat. M-am întrebat în multe nopţi ce s-a întâmplat cu adevărat, de ce nu ai luptat atunci când eu am renunţat să o mai fac şi m-am învinovăţit pentru tot. Credeam că de vină este comportamentul meu..şi poate că mai cred asta şi acum, dar ştiu că şi tu ai partea ta de vină. Poate că nu ai avut răbdare să mă cunoşti cu adevărat şi ţi-a fost frică..de mine, pentru mine. Sau poate că ţi-ai dat seama că nu sunt ceea ce îţi doreai şi te-ai hotărât să renunţi să îmi mai fi alături.. aşa cum am renunţat şi eu acum ceva timp să te mai caut, să îţi arăt că îmi pasă.
Oricum ar fi, eu sunt împăcată cu această situaţie, m-am iertat pentru tot şi te-am iertat şi pe tine pentru că ai renunţat atât de repede la mine, la noi, la prietenia dintre noi.

Published in: on March 6, 2013 at 20:05  Leave a Comment  

Astăzi mă voi distanţa şi mai mult de tine…

551520_510158359034293_1060863431_n

Astăzi mă voi distanţa şi mai mult de tine, voi pleca departe de tot ceea ce îmi aminteşte de noi. Pe tine te voi lăsa aici, nu meriţi să te iau cu mine. Te rog, nu-mi zice că sunt egoistă, că te fac să suferi..de data aceasta nu voi mai ceda. Sunt mai hotărâtă ca niciodată să nu mai renunţ.. Numeşte asta cum vrei tu..orgoliu, nepăsare, prostie..nu mai contează asta. Contează că am aşteptat prea mult ceva ce nu mai cred că se va întâmpla vreodată. Contează că am decis să merg mai departe fără tine.
Te rog să nu mă înţelegi greşit! Nu vreau să şterg amintirile cu tine care mi-au rămas întipărite în minte, nici măcar numărul de telefon pe care îl ştiu pe de rost sau arhiva mesajelor, vreau doar să renunţ să mai simt că faci parte din viaţa mea, să simt că eşti aerul pe care îl respir. Pe cine păcălesc când ştiu că nici măcar nu e aşa? De ce să ne amăgim? Nu vei mai fi un protagonist în viaţa mea, vei rămâne doar un spectator, asta a fost alegerea noastră. Mă vei privi jucând scenariul vieţii şi poate cândva mă vei aplauda, vei fi mândru de comportamentul meu. Acum e prea devreme să-ţi cer asta. Poate că vei considera o copilărie decizia mea, dar află că pentru mine nu e. Astăzi mai mult ca niciodată vreau să fac ordine în viaţa mea. Voi deschide uşa şi ferestrele sufletului meu, ca să poată intra lumina şi căldura, iar pe tine te voi încuia într-unul din miile de sertare ale sufletului meu.
De azi voi zâmbi mai des, aveam un zâmbet molipsitor înainte. De astăzi mă voi bucura mai mult de viaţă.
Mă simt de parcă tot universul mă susţine, iar asta îmi dă o stare de bine. Trebuie să încep să-mi fac bagajul. Probabil voi arunca în el câteva haine, cosmetice şi lucruri de care voi avea nevoie. Voi lua cu mine şi amintirile, mp3-ul şi o carte bună. Sper că nu voi uita nimic important acasă.

Iar ţie, îţi spun “Rămas bun, dragul meu!”. Îmi vei lipsi, dar mă voi obişnui cu asta la fel cum m-am obişnuit cu indiferenţa cu care mă tratai uneori. Să nu îţi pară rău pentru nimic, nu vreau să-ţi reproşez ceva.
Sper că vei găsi cândva fata care să-ţi accepte toate aceste lucruri, pentru că eu nu o voi mai face. De ce să mă mulţumesc cu puţin când eram obişnuită să am totul?
Sper ca ea să te iubească din tot sufletul şi să o iubeşti şi tu.. să nu mai faci greşeala să o pierzi şi pe ea. Meriţi să fii fericit chiar şi tu, chiar dacă nu lângă mine. Nu vreau să mai suferim niciunul, merităm mult mai mult de atât, eşti conştient de asta, nu?
Sper că te vei maturiza cândva şi vei înţelege de ce am luat decizia asta. Şi nu-ţi port pică, resentimentele nu au ce căuta în sufletul meu..
Iartă-mă dacă am decis pentru amândoi, dacă vei suferi..Iartă-mă pentru că nu am fost ceea ce îţi doreai..sau poate că am fost şi nu ai ştiut să-mi demonstrezi asta. Eu te-am iertat demult pentru tot ce mi-ai făcut..chiar dacă nu m-ai rugat să fac asta..
Şi ar mai fi multe de zis, dar nu o mai fac..acum nu mai are rost, şi în plus, trebuie să plec..departe de tine.
Şi eu voi fi bine, promit. Te rog să nu-ţi faci griji pentru mine, ştiu să îmi port singură de grijă, chiar dacă în ultimul timp nu am mai obişnuit să fac asta.. Sunt puternică, sper că şi tu vei fi la fel…

Published in: on February 19, 2013 at 19:33  Leave a Comment  

Astăzi mi-am promis…

Imagine

Astăzi mi-am promis că voi lăsa trecutul în spate, te voi lăsa pe tine. De azi voi redeveni fata aceea veselă şi plină de viaţa pe care ceilalţi o adorau. Am decis să iau această decizie pentru că nu mai pot aştepta. Nu mai am răbdarea necesară să fac asta. De să pierd timpul aşteptând o minune? Viaţa se scurge pe lângă mine şi nu îmi permit să o las să facă asta. Sunt atâtea lucruri minunate pe lumea asta de care ar trebui să mă bucur..Iar eu ce fac? Te aştept pe tine, aştept o schimbare, un gest, orice..
De azi mă voi bucura de viaţă, voi învăţa să zâmbesc din nou, să profit de fiecare şansă care mi se oferă, şi poate..să şi iubesc din nou..de ce nu? De azi voi reînnoda vechiile prietenii, voi face tot ceea ce îmi doream şi nu puteam înainte. De astăzi voi fi vechea eu, iar tu.. ei bine, tu vei fi doar pasager în viaţa mea..

Published in: on February 15, 2013 at 19:29  Leave a Comment  

Mi-e dor de tine!

19019_497345490315580_1760966701_n

 

 

 

Mi-e dor de tine! Îmi e dor, dar nu mai cedez, nu te mai caut chiar dacă îmi doresc uneori din tot sufletul să fac asta..
Am ales să pun şi eu pe primul loc orgoliul, lăsând sentimentele în plan secund. Am avut un profesor bun care a încercat să mă înveţe asta, a încercat să mă înveţe să fiu mai egoistă, a încercat să transforme toată bunătatea din mine pentru a nu mă vedea suferind..a încercat să mă facă să fiu puternică şi şi-a dorit să fiu fericită întotdeauna fără să fiu nevoită să trec prin ce a trecut şi el…Şi chiar dacă acel profesor a fost zgârcit în a oferi informaţii despre el, eu am reuşit să-l fac să-şi dea jos masca măcar din când în când. A fost greu câteodată, dar nu am cedat.. Oare acum de ce fac asta? Ştiam că sunt o luptătoare..de ce demostrez contrariul? Şi de ce nu e aici pentru a-mi spune că mă înşel, că e doar o pasă proastă care o să treacă? De ce nu e aici să-mi zâmbească şi să mă strângă în braţe? Şi de ce am devenit dependentă de lecţiile unui mic profesor? Prea multe întrebări, dar atât de puţine răspunsuri…

 

Published in: on January 29, 2013 at 18:33  Leave a Comment  

El..

tumblr_mbrd1krQLe1qegma7o1_500_large

Cea mai importantă persoană din viaţa mea a devenit EL.

Este ciudat să recunosc asta, dar sunt conştintă că datorită lui m-am schimbat. Nu ştiu dacă am devenit o persoană mai bună sau nu, dar ştiu că datorită lui am învăţat ce înseamnă cu adevărat iubirea şi că el e singurul lângă care mă simt importantă, specială, frumoasă şi în siguranţă. Nu e nevoie să-mi spună când e supărat, când e fericit..e nevoie doar de o privire pentru a-mi da seama ce simte.

Şi îi iubesc zâmbetul acela adorabil pe care îl are în preajma mea, îl iubesc atunci când e serios, când e glumeţ..îl iubesc chiar şi atunci când nu-mi răspunde imediat la mesaje şi mă lasă să fierb din cauza asta. Îl iubesc pentru felul lui de a fi şi sunt conştientă că fără el viaţa mea ar fi diferită. Dar diferită într-un sens negativ, pentru că fără el aş reveni la viaţa mea plictisitoare de dinainte. Îmi lipseau multe lucruri înainte să-l cunosc, dar acum..datorită lui mă simt împlinită, fericită şi simt că lângă el voi trece peste orice obstacol, necaz cu zâmbetul pe buze, deoarece el îmi dă forţă să merg mai departe, să continui.

Published in: on December 24, 2012 at 15:39  Leave a Comment