Indiferent dacă am curajul să recunosc sau nu..

1234855_567173873345759_1554805635_n

 

Am renunţat la atât de multe în ultimul timp, încât uneori nici nu mai ştiu cine sunt cu adevărat. Oare ce s-a întâmplat cu acel copil nevinovat şi neînfricat? Vorbesc despre acel copil optimst pentru care „nu pot”, nu exista. De ce s-a maturizat atât de repede şi de ce a fost nevoie să afle că visurile lui nu au întotdeauna corespondent în realitate?  Spun copil, dar vorbesc despre o adolescentă care nu voia să crească, pentru că în adâncul inimii ştia că viitorul nu era ceea ce schiţa ea în fiecare seară.
Am renunţat să mai scriu, să mai postez pe blog sau pe pagină pentru că îmi amintea de el şi încă îmi aminteşte. Ştiam că atunci când voi face din nou aceste lucruri, lacrimile îmi vor curge şiroaie fără voia mea şi se pare că aşa şi e.  Am  crezut că dacă nu o voi mai spune, nu voi mai scrie, va dispărea totul..durerea, dorul, iubirea, dar nu a fost aşa cum mi-am imaginat. Indiferent dacă am curajul să recunosc sau nu, sentimentele rămân…regretele şi amintirile.
Şi am vrut să mai dau o  şansă relaţiei noastre, ultima poate…nu am de unde să ştiu asta. Am fost sfătuită să îl caut din nou, tot eu. Mi-am călcat pe suflet, mi-am târât din nou orgoliul prin noroi pentru el, pentru că am vrut să ne fie bine. Am crezut că îi sunt datoare măcar cu atâta lucru, dar m-am înşelat. El a decis să mă evite, să mă ignore din nou, pentru a nu ştiu câta oară.. Şi de data asta, e alegerea lui şi i-o voi respecta. Mi s-a zis cândva că fac acest lucru pentru că ştiu că tot la mine se va întoarce..Ei bine, nu am avut niciodată certitudinea că se va întâmpla asta, tot ce am putut face, a fost să sper, să cred în el şi în dragostea noastră.
Dacă acum a decis să mă scoată din viaţa lui, nu mă voi împotrivi. Nu are niciun sens să mai rămân acolo, unde unde prezenţa mea nu mai este dorită. Va fi absolut normal ca el să înceapă să aibă alte priorităţi în viaţă, să nu mă mai pună pe mine pe primul loc (sau măcar să încerce să o facă)..şi nu pot să-l condamn pentru asta.
Dacă ar fi ceva ce i-aş putea reproşa, ar fi faptul că a ales să renunţe prea repede, că a fugit ca un laş şi m-a lăsat pe mine să duc nişte lupte care în doi ar fi fost câştigate mult mai uşor. Şi cu toate astea, nu o voi face..   Nu o voi face pentru că ştiu că nici eu nu sunt perfectă, pentru că ştiu cât de mult am greşit chiar şi faţă de el.
Oricât de mult mă doare să recunosc asta, eu şi el (noi) suntem la fel..  poate că de aceea, dragostea noastră nu va avea niciun viitor. Până când nu vom învăţa amândoi să punem iubirea mai presus de orgoliu, nu vom reuşi să triumfăm.
Oare orgoliul ne va ţine în braţe, va avea un umăr pe care să putem plânge, va răspunde chemărilor noastre, va putea înlocui vreodată dragostea? Eu zic că nu, dar hai să continuăm să ne amăgim…poate aşa ne va fi mai bine.
Când m-a întrebat dacă l-am iubit vreodată, i-aş fi spus că încă o mai fac, dar a plecat mult prea repede şi m-a lăsat acolo, singură, vulnerabilă.
Poate că răspunsul meu ar fi trebuit să fie prompt, dar o mică parte din mine s-a simţit jignită…
Oare cum a putut să mă întrebe asta după tot ce am făcut pentru el?
Unde a dispărut încrederea? Sau mai zis, oare a existat vreodată?
Cum a putut să uite când timpul părea că s-a oprit în loc pentru noi noi?
Cum a putut uita că am promis cândva că „azi îl voi iubi mai mult ca ieri, iar mâine mai mult ca azi”?

Prea multe întrebări şi atât de puţine răspunsuri…

Published in: on October 6, 2013 at 11:31  Comments (2)  

E toamnă..

Girl-Autumn-1280x1024
E toamnă nu numai afară, ci şi în sufletul meu. E o nouă lună, un alt anotimp plin de melancolie,  un alt moment din viaţa mea în care m-am hotărât să mă distanţez de el…
În curând se va face un an de când noi doi am decis că e momentul să ne cunoaştem mai bine, de când am început să ieşim împreună, să ne facem confidenţe în momentele în care ne simţeam  mult prea singuri…un an de când a început să fie mult mai mult decât un simplu prieten pentru mine. A devenit o persoană specială fără să-mi dau seama când s-a întâmplat asta şi de ce.
Datorită lui am descoperit ce e iubirea, dar şi ce este ura. L-am iubit pentru tot ceea ce era el, pentru tot ceea ce m-a învăţat de-a lungul timpului şi l-am urât pentru că a reuşit să mă transforme, dar nu într-o persoană mai bună, ci din contră. M-am întrebat de foarte multe ori de ce m-a ales pe mine şi nu pe altcineva, cu ce am fost eu mai bună decât celelalte? Dar nu am primit răspunsuri şi am mers mai departe..
Poate că nu am luat mereu deciziile corecte, iar acum am rămas doar un suflet gol. Ştiu că fără să vreau, într-o clipă de rătăcire, mi-am abandonat sentimentele. Erau prea puternice şi nu încăpeau în inima mea mult prea mică pentru intensitatea lor.
Credeam că am totul, dar pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că nimic din tot ceea ce mi-am dorit cândva nu mai este suficient pentru mine. Lucrurile materiale nu mai îşi găseau rostul,  învăţam că în viaţă contează cu totul şi cu totul altceva…iubirea, de exemplu.
Poate că m-am maturizat, dar nu am ajuns să fiu suficient de bună pentru el.. sau poate că, din contră, el nu e suficient de bun pentru mine.
Îmi pare rău pentru că nu am găsit curajul să renunţ la temerile mele, pentru că nu am reuşit să am încredere  în sentimentele noastre, pentru că sunt mult prea laşă şi am decis să fug, să renunţ la el..poate de data asta va fi definitiv. Nu ştiu asta, voi lăsa timpul să decidă.
Şi m-am decis să îi scriu o ultimă scrisoare, aceea de adio în care îi voi mărturisi tot ceea ce mă apasă fără nicio barieră. Nu i-o voi da lui, dar o voi arunca în aer într-una dintre aceste nopţi reci de toamnă.. Ştiu că nu se va întâmpla ca în filmele siropoase la care obişnuiam să mă uit, iar scrisoarea nu va ajunge la destinatar, dar mă voi descărca..şi cine ştie, poate va fi găsită de o persoană care va avea nevoie să citească acele rânduri.  Voi încerca să-i pictez imaginea într-un tablou perfect, fără impurităţi, apoi să-l depozitez într-unul dintre miile sertare ale sufletului meu, spunându-i adio. Oare toamna asta ne vom pierde definitiv sau ne vom regăsi ca de fiecare dată?

Published in: on September 11, 2013 at 15:58  Leave a Comment  

Dacă am ales să nu mai fiu alături de tine, nu înseamnă că am fugit…

Imagine

Dragul meu,
Ţi-ai dat seama cam târziu de faptul că merit măcar o ultimă scrisoare de la tine. În tot acest timp, am plâns, mi-am pus întrebări şi tot am aşteptat..semne, răspunsuri, chiar şi pe tine. Dar ştii, într-un final, am obosit şi am renunţat să mai aştept, să mai cred că te vei schimba… pentru mine, pentru tine, pentru noi.
Nu, de data asta te înşeli, nu te judec . Nu am făcut-o niciodată şi nu o voi face nici măcar acum..chiar dacă ai fost un laş şi nu ai avut curaj să îmi zici aceste lucruri în faţă. Ai preferat , în schimb să-mi trimiţi o scrisoare. Pur şi simplu, aşa a fost să fie. Poate că destinul a hotărât altceva, iar noi nu îi vom învinge planul indiferent cât de mult am încerca.
Ziceai în scrisoare că privind în oglindă, vezi un om fericit. Poate că acum râzi, zâmbeşti, dar o faci pentru că încă nu realizezi ce ai pierdut. Ştii că abia după ce trece efectul anesteziei, începe să doară, nu?
Şi de ce vrei să nu mă gândesc la ziua de mâine, vrei să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Aşa a şi fost înainte, dar asta nu înseamnă că nu am dreptul să visez, să îmi fac planuri de viitor. Ştii bine că sunt o visătoare.
Am început şi eu să râd, să zâmbesc. Plecarea ta mi-a arătat cine îmi este cu adevărat alături şi cine nu, aşa că îţi mulţumesc pentru asta. Chiar dacă ai încercat să mă îndepărtezi de ei, de prietenii mei, nu ai reuşit niciodată acest lucru. Doar ai avut falsa impresie că ai triumfat. Îmi repetai mereu că mă vrei doar pentru tine, că nu vrei să mă pierzi, că ei vor să mă îndepărteze de tine, dar nu a fost aşa. Ei mi-au respectat deciziile mereu, tu nu ai ştiut să faci acest lucru şi m-a durât. Aş fi putut să îi las pe toţi în urmă doar pentru tine, dar nici măcar asta nu ai apreciat.
Acum fericirea mea poartă alt nume, are alt chip. Poate că tu vei fi cel care mă va judeca, dar în acel timp în care sufeream după tine, altcineva îmi ştergea lacrimile, găseam siguranţă în braţele altcuiva. Am reuşit să trec peste tot, acum doar zâmbesc trist, gândindu-mă la tot ceea ce s-a întâmplat între noi. Zâmbesc şi îmi cobor privirea. Ştiu că îmi ziceai să nu plec niciodată capul în faţa cuiva, dar încă regret anumite lucruri care s-au întâmplat şi care ar fi trebuit să se întâmple, dar cu timpul, toate acestea vor deveni doar amintiri.
Nu am crezut că sunt slabă nicio clipă pe durata relaţiei noastre, doar m-am prefăcut. Şi am făcut acest lucru pentru a te face pe tine încrezător, pentru a-ţ i da ţi putere pentru amândoi, aşa că nu mă simt vinovată pentru că te-am minţit. Nu neg, m-am simţit în siguranţă în braţele tale de fiecare dată, m-am simţit iubită. Păcat că aceste clipe erau atât de rare…
Am avut încredere şi în tine, oare chiar nu conştientizezi asta sau doar te minţi? Am avut încredere în tine şi mi-ar fi plăcut ca şi tu să ai şi să mi te destăinui mult mai des decât o făceai.
Nu îmi plac lucrurile instabile, pentru că nu ştii niciodată ce îţi aduc..De exemplu, relaţia noastră. Îţi repetam mereu faptul că nu-mi plac începuturile pentru că sunt nesigure, iar tu îmi promiteai că relaţia noastră nu va avea sfârşit. Nu mai este cazul să-ţi zic faptul că ai ştiut să minţi frumos, nu?
Nu, nu mai vreau să te întorci la mine, plin de regrete. Lacătul uşii a fost schimbat, iar cheia nu se mai află în locul doar de noi doi ştiut.
Sper că vei învăţa şi tu cum să iubeşti cu adevărat şi nu te vei mai teme, să arăţi asta. Îmi doresc să fii fericit şi să găseşti o fată care te va iubi cel puţin la fel de mult cum am făcut-o eu, cum încă o mai fac pentru că dragostea nu dispare atât de repede. Sper că te vei regăsi, de data asta singur, pentru că eu nu te voi mai ajuta, aşa cum o făceam de fiecare dată. Voi iubi pentru mine, pentru tine şi pentru ceea ce cândva era „noi doi”!

Răspuns pentru postul publicat pe http://mateicatalin.info/2013/07/unde-fugi/

Published in: on July 25, 2013 at 21:06  Leave a Comment  

A venit la mine târziu..

9402_510590009004146_519152155_n
A venit la mine târziu, într-una dintre nopţile trecute. Era atât de trist, de abătut..şi avea lacrimi în ochi. S-a apropiat de mine şi m-a rugat să îl iau în braţe. Recunosc, pentru o clipă am ezitat să dau ascultare rugăminţii lui, dar într-un final am cedat. Eram speriată pentru că niciodată nu îl mai văzusem aşa, nu ştiam cum să reacţionez. Pentru prima dată nu s-a  mai ascuns în spatele acelei măşti cu care mă obişnuisem, ci mi-a arătat cât e de slab. Plângea în braţele mele asemenea unui copilaş, iar eu îi ştergeam lacrimile. Mi-a spus că i-a fost dor de mine şi m-a întrebat de ce nu l-am mai căutat. I-am răspuns că şi eu aşteptam acelaşi lucru din partea lui, că mă agăţam de orice pentru a-i vorbi, dar că văzând că numai eu fac asta, m-am ambiţionat să nu-l mai caut…Că am sperat foarte mult timp ca va renunţa la orgoliu şi va face şi el paşi către mine şi că la un moment dat am obosit să mai aştept..şi mi-am continuat viaţa fără el. Şi ştiţi ce mi-a spus? Că văzând că eu nu-l mai caut, a crezut că mi-am găsit pe altcineva şi s-a hotărât să renunţe la mine.
Eram atât de furioasă..nu-mi venea să cred cât de puţină încredere a putut să acorde relaţiei dintre noi! I-am spus că iubirea ar fi trebuit să vină din ambele părţi, că este greu pentru o persoană să lupte de una singură indiferent cât de puternică este şi că într-un final va obosi, că eu obosisem să o mai fac şi că ar fi trebuit să mă caute atunci când eu am renunţat să o mai fac.
Mi-a spus că îi pare rău şi că mă vrea înapoi. Nici nu ştiu de unde am găsit putere, dar m-am retras şi i-am zis că e prea târziu pentru noi, că i-am dat prea multe şanse de care nu a ştiut să profite şi că ar fi timpul să renunţe şi el la ceea ce eu renunţasem de ceva timp..la o iubire care ne consumă.
În adâncul sufletului îmi părea rău pentru cuvintele spuse, ştiam că îl doare şi că pun sare pe rană, dar era mai bine aşa. Nu mai puteam continua această farsă..pentru că ne făceam rău reciproc. M-a rugat să rămânem prieteni, mi-a spus că nu ar putea suporta să ştie că sunt sunt supărată pe el, că nu ne vom mai vorbi deloc.
În fond, despre asta era vorba..despre el şi despre teama lui de a mă pierde, de a-mi găsi pe altcineva mai bun decât el. I-am spus că nu pot doar rămâne doar prietenă cu persoana pe care o iubesc, că inima mea nu e pregătită să treacă prin asta şi că are nevoie să se vindece. Mi-am cerut iertare pentru tot şi l-am rugat să plece.
Iar el m-a rugat, m-a implorat să mă răzgândesc, să nu iau decizii pripite, dar apoi, într-un final a renunţat. Ştia cât sunt de încăpăţânată şi că nu mai avea rost să insiste. A plecat şi mai abătut decât era înainte şi mai dezamăgit de oamenii din viaţa lui, de mine, de el. Văzusem o epavă în noaptea aceea, iar eu nu m-am dat înlături din a contribui şi mai mult la distrugerea ei.. Triumfasem, dar nu m-am simţit mai bine după toate aceste lucruri. Încă durea, durea terbil de tare..

Published in: on May 7, 2013 at 12:51  Leave a Comment  

Astăzi sunt fericită…

531123_480871348642679_209510630_n

Astăzi sunt fericită. Şi nu, de data asta fericirea mea nu poartă numele lui, nu are legătură cu el. Sunt fericită şi mândră de tot ceea ce am realizat până în prezent, de familia pe care o am, de prietenii care îmi sunt alături, de persoanele care îmi înfrumuseţează viaţa prin simpla lor existenţă. Şi da, este vorba şi despre voi, dragii mei. Astăzi este vorba despre sentimente curate, pure, de aceea am decis să   îmi fac curat nu doar în casă, ci şi în suflet. Am decis să arunc toate lucrurile care îmi erau nefolositoare şi să uit tot ceea ce îmi denatura propria imagine ..sau mai bine zis, să le încui într-unul dintre miile de sertare ale sufletului meu. Eram conştientă de faptul că valorez mult şi nu ştiu în care moment al vieţii mele am început să uit acest lucru. Cred că totul s-a întâmplat atunci când l-am cunoscut pe el.
Ei bine, de astăzi nu voi mai uita acest lucru chiar cu riscul de a părea superioară, fiţoasă în ochii celorlalţi. De astăzi voi ţine cont de sfaturile persoanelor care îmi repetă zilnic cât de valoroasă, cât de minunată sunt şi mai ales cât sunt de puternică.
Am trecut prin clipe grele tocmai datorită faptului că sunt încăpăţânată, pentru că m-am ambiţionat să vad iubire acolo unde poate nu era, să iert pe oricine îmi greşea chiar dacă nu  merita o altă şansă,  să caut persoane pentru a nu pierde legătura cu ele, să sun oameni pentru a le auzi vocea, să îi pun pe alţii înaintea mea, să aleg binele lor în defavoarea mea pentru că dacă eu nu făceam toate aceste lucruri, ei nu cred că ar fi făcut-o.
Niciodată nu mi-a plăcut să plâng în faţa celorlalţi, să le povestesc despre lucrurile care mă întristau, care mă deranjau. Am preferat să-mi rezolv singură toate problemele nu pentru a părea puternică în faţa lor, ci pentru că nu am vrut să-i împovărez cu ceea ce nu le aparţinea. Au fost zile în care am fost la pământ, dar şi zile în care pur şi simplu am radiat de fericire. Eram conştientă că asta face parte din viaţă, că dacă nu am cunoaşte tristeţea, nu am aprecia fericirea la adevărata ei valoare.  Şi ştii ceva… niciodată nu alegeam să mă izolez, să stau închisă în casă între pereţii unei camere indiferent de starea pe care o aveam.  În acele zile în care mă simţeam deprimată, dezamăgită îmi puneam masca şi ieşeam în societate.  Minţeam cu neruşinare în momentele în care eram întrebată despre mine, despre viaţa mea, dar alegeam să fac acest lucru pentru că îmi era mie mai uşor şi în plus, nu ştiu cât de mult i-ar fi interesat pe ei toate aceste lucruri. Ştiam că sunt persoane care s-ar fi bucurat de eşecurile mele şi că dacă m-ar fi văzut căzută la pământ nu s-ar fi oprit din drumul lor pentru a-mi întinde o mână, ci poate pentru a mai arunca cu o piatră. Am ales să nu par slabă în ochii celorlalţi pentru că ştiam că ei ar fi putut profita de asta. Am preferat să mă ascund în spatele unui zâmbet de fiecare dată când simţeam că nu mai rezist tocmai pentru că asta aşteptau anumite persoane de la mine, pentru că ei nu voiau ca eu să cedez..şi nici eu nu voiam asta. Şi cu toate astea, am reuşit să supravieţuiesc şi să învăţ ceva din fiecare lecţie pe care mi-a oferit-o viaţa.
Mi-am dat seama că timpul nu se va opri în loc pentru mine,  că el nu va aştepta  deciziile mele, că el nu va întreba niciodată dacă suntem pregătiţi pentru etapa următoare. Nu, el îşi continuă cursul fără să-i pese de nimeni. Iar dacă el face asta, am decis să îl iau drept model. Nici eu nu voi mai aştepta alte persoane, tocmai datorită faptului că timpul trece, tinereţea mea trece. Nu îmi pot permite să pierd clipe importante din viaţă tocmai pentru că celelalte persoane sunt nehotărâte, nesigure. De astăzi voi încerca să apreciez viaţa la adevărata ei valoare tocmai pentru că mi se oferă ceva ce uneori oameni le-a fost luat mai devreme sau mai târziu..şi anume, dreptul la viaţă, la o altă şansă.

Published in: on May 4, 2013 at 18:12  Leave a Comment  

Am ales…

522473_486704711392676_77169626_n

Am ales să respect deciziile persoanelor care fac parte din viaţa mea chiar cu preţul suferinţei mele. Am decis ca dacă lor nu le mai este bine alături de mine, să renunţ la relaţia aceea. Am obosit să mă mai lupt cu morile de vânt asemenea lui Don Quijote, să mai rog oamenii să-mi rămână alături, am obosit să fac multe lucruri pe care obişnuiam să le fac înainte. .

Mi-am dorit dintotdeauna să existe comunicare între mine şi ceilalţi, să ne putem rezolva întodeauna neînţelegerile care apar. De multe ori m-am lovit de un zid, de nepăsarea lor, dar am continuat să încerc până la epuizare, până când rămâneam fără resurse,  şi d-abia apoi, într-un final am renunţat.
De multe ori nu contează cât de mult îţi pasă ţie, ci contează dacă celuilalt îi pasă. Au fost persoane care doar au trecut prin viaţa mea ca nişte simpli spectatori, dar şi persoane care prin plecarea lor şi-au pus amprenta asupra existenţei mele. Au fost şi sunt persoane care au decis să îmi fie alături, să mă accepte cu bune şi cu rele, să mă certe sau să îmi spună când greşesc, dar şi să mă felicite atunci când reuşesc ceva, persoane care atunci când mă întreabă ce fac,  nu se mulţumesc cu un simplu bine, ci vor să ştie adevărul, chiar şi cele mai banale lucruri care mi se întâmplă.

Într-adevăr, acele persoane sunt rare, dar dacă ai norocul să le întâlneşti, preţuieşte-le. Am foarte puţini prieteni adevăraţi, pe care pot conta atunci când am o problemă, pe care simt că nu îi plictisesc cu problemele mele, în care am încredere cu adevărat. De alţi oameni nu am vrut să mă mai las descoperită, deoarece am fost dezamăgită şi am dezamăgit de prea multe ori, aşa că am decis să îmi pun o mască de faţă cu ei. E greu să joci un rol pe care nu ţi-l doreşti, dar e mai bine aşa..e mai sănătos.

Aşa că acum, voi zâmbi înainte să adorm, mă voi gândi la toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat azi şi mă voi pregăti sufleteşte pentru ziua de mâine..nu îmi voi uita masca acasă şi voi încerca să fiu puternică.

Published in: on April 3, 2013 at 22:49  Leave a Comment  

Astăzi vreau să vă mulţumesc..

521549_478698122193335_1696049150_n

Astăzi nu mai este vorba despre mine, ci despre toate femeile care mi-au înfrumuseţat viaţa, făcând parte din ea, chiar dacă destinul nu a vrut ca unele dintre ele să-mi fie alături în această zi specială, dedicată lor..
Astăzi vreau să-i mulţumesc mamei mele pentru toate nopţile nedormite din copilăria mea, pentru că şi-a sacrificat tinereţea având grijă de mine, pentru că întotdeauna dorinţele mele au fost mai importante decât ale ei, pentru că m-a pus pe primul loc şi mai ales pentru faptul că mă iubeşte necondiţionat..
Apoi, vreau să-i mulţumesc bunicii mele pentru toată dragostea ei, pentru toate vacanţele minunate de care aveam parte în copilărie, pentru mâncarea gustoasă pe care o facea, pentru toate greşelile şi poznele pe care mi le ierta, pentru toate poveştile pe care mi le spunea, pentru toate amintirile pe care le am legate de ea..
Şi vreau să-i mulţumesc şi surorii mele pentru că a avut grijă de mine, pentru tot ce mi-a oferit şi încă îmi oferă, pentru că ştiu că am pe cine mă baza şi cui mă confesa.
Îi mulţumesc şi naşei mele pe care nu am ştiut să o apreciez  cu adevărat şi pe care am pierdut-o, deoarece Dumnezeu a considerat că locul ei este în ceruri, alături de El şi îi cer iertare. Ştiu că m-a iubit enorm, dar eu am fost prea oarbă să văd asta, prea zgârcită să îi ofer din timpul meu..şi acum regret.
Le mulţumesc profesoarelor, învăţătoarei pentru educaţia pe care am primit-o la şcoală, pentru lecţiile de viaţă primite..
Le mulţumesc mătuşilor, verişoarelor, nepoatelor mele pentru că fac parte din familia mea.
Le mulţumesc prietenelor mele pentru că sunt alături de mine la bine şi la greu..

Vă mulţumesc vouă, tuturor femeilor. Vă mulţumesc pentru că existaţi şi faceţi parte din viaţa mea.

Published in: on March 8, 2013 at 16:59  Leave a Comment  

Viaţa este despre…

150093_493352800714849_35476034_n

Şi poate că e nevoie să treci prin multe, ca să îţi dai seama că viaţa nu e despre oamenii care vin şi pleacă. Viaţa este despre oamenii care dacă pleci, vin după tine. Despre oamenii de care nu te plictiseşti niciodată. Despre cei pentru care o privire e suficientă ca să ştie ce faci, cum eşti şi de ce ai nevoie. Şi e minunat să ai aşa ceva. E extraordinar. E…unul din cele mai complexe sentimente. E disponibil 24 din 24. Şi e ..gratis.
Despre asta e viaţa. Despre oamenii pentru care merită să îţi baţi capul. Despre cei pe care poţi să-i suni plângand la orice ora din zi sau din noapte. Despre cei cu care razi, până ţi se face rău. Despre cei cu care ai împărţit fiecare moment, şi fiecare sticlă de suc sau bucată de ciocolată. Despre prietenie şi toată dragostea care e inclusă în ea.
Şi nu am cum sa le mulţumesc prietenilor mei pentru asta. Pentru că mi-au colorat viata aşa. Dar încă un lucru minunat la prietenie. “Mulţumesc”-ul nu se exprima prin aceste nouă litere. Se exprimă prin simpla mea prezenţă aici, lângă tine.

Published in: on December 20, 2012 at 18:18  Leave a Comment  

Dacă…

Dacă ai şti cât de mult îmi lipseşti…ai opri timpul în loc?

Dacă ai şti că rămân mută…dacă nu aş simţi căldura buzelor tale…oare ai putea să îmi oferi o sărutare eternă?Sau dacă lipsită vreodată de glasul tau,eu nu aş mai auzi…ai putea să îmi “cânţi” mereu iubirea?Dacă aş pierde simţul tactil şi dreptul de a revedea locurile dragi…m-ai purta atunci pe braţe pentru a-mi implini dorinţa?Dacă într-un moment de rătăcire nu aş mai putea visa…mi-ai clădi aripi să imi poarte gândul către tine?Dacă într-un minut mi-aş pierde controlul memoriei…mi-ai putea reinventa identitatea?Dacă ai şti că am încetat să mai sper…ai construi din nou castelul de iluzii din inima mea?

Şi dacă orice final are un început şi pentru că orice semn de întrebare se perpetuează în mintea noastră…spune!Vei fi vreodată capabil să faci compromisuri în numele iubirii?Aminteşte-ţi că cel mai de preţ dar pe care il avem în această viaţa este…dragostea.Astfel,niciunul dintre noi nu va mai uita să zâmbeasca,să viseze…să-şi ia de mană perechea şi să aiba curajul să se bucure de fiecare clipă petrecută împreună.Nu vom mai fi nevoiţi să ne ascundem sentimentele…Dacă nu lasam mesajul dragostei să se piarda…vom incerca să ne privim sufletele,să zambim şi să realizam că iubirea nu e ceva de moment,este ceva ce trebuie să existe mereu iar noi trebuie să facem din fiecare zi o sărbătoare a iubirii…pentru că într-adevăr:”Unde dragoste nu e,nimic nu e!”

Published in: on October 1, 2010 at 18:09  Comments (2)